• Dialog cu artista plastică Nadina Scriba
Artista Nadina Scriba este o personalitate marcantă a artelor vizuale şi a scenografiei din România, recunoscută pentru rafinamentul conceptelor sale de costume şi decoruri, dar şi pentru o intensă activitate în zona artei conceptuale (cum a fost faimosul proiect independent House pARTy din anii ’80).
A fost angajată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, şi a semnat, aici sau în lume, scenografia (decoruri şi/sau costume) unor spectacole de referinţă făcute de Silviu Purcărete (Trei surori), Mihai Măniuţiu (Antoniu şi Cleopatra), Mircea Cornişteanu (Pragul albastru), Nicolae Scarlat (Pescăruşul) ş. a.
Stabilită din 1991 în Franţa, la Fontainebleau-Avon, Nadina Scriba nu a renunţat la teatru, dar s-a reinventat spectaculos ca artist plastic, pictând sau experimentând în teritoriul fotografiei conceptuale şi al instalaţiilor moderne. La începutul lunii octombrie, artista revine pe simezele teatrului pe care l-a iubit, oferind comunităţii noastre o expoziţie-eveniment.
– Teatrul Tineretului era cunoscut ca un „teatru-şcoală” pentru tinerii artişti. Cum/cât a influenţat această atmosferă viziunea dumneavoastră de scenograf debutant?
– Tocmai pentru ca era un teatru-şcoală l-am ales, am avut şansa de a putea alege fiind prima din promoţia anului meu. Anii petrecuţi în acest teatru mi-au prilejuit întâlniri şi colaborări cu actori şi regizori de excepţie, m-au îmbogăţit profesional şi au fost prilej de numeroase satisfacţii şi bucurii.
– Scenografia înseamnă adesea negocierea dintre fantezie şi resursele tehnice limitate ale atelierelor. Care a fost cea mai mare provocare tehnică pe care a trebuit să o rezolvaţi pe scena de la Piatra-Neamţ?
– Nu a fost chiar o provocare. Pentru decorul piesei Pragul Albastru de Ioan D. Sârbu, în regia lui Mircea Cornişteanu, din lipsa altor materiale, am ales ca soluţie tifonul, tăiat şi pictat pe scenă, apoi prins pe ştăngi, încercând să sugerez o grotă. A fost bineînţeles obositor dar şi plăcut. Seara, m-am întors acasă mulţumită… În dimineaţa zilei următoare, ziua premierei, mi-am găsit decorul plin de apă şi culorile scurse… Decorul nu fusese în prealabil hidroizolat şi nimeni nu mi-a spus nimic!!! Deci «da capo» după ce s-a uscat tifonul!!! Însă mi-a reuşit.
– Care a fost relaţia dumneavoastră cu aura regizorilor cu care aţi lucrat? Cât de mult a cedat viziunea proprie în faţa (altor) trimiteri ale textului sau a cerinţelor regizorale?
– M-am înţeles bine cu toţi regizorii cu care am lucrat: Scarlat, Covali, Cornişteanu, Gheorghe Jora, cu care am făcut la Galaţi Îmblânzirea scorpiei, iar în 1988 la Teatrul Naţional din la Cluj am realizat costumele spectacolului Antonio şi Cleopatra – alt Shakespeare –, în regia lui Mihai Mănuţiu cu care am colaborat extrem de bine. L-am ajutat şi pe regretatul Mihai Mădescu care a făcut decorul, pentru că lucra concomitent la mai multe spectacole.
Apoi, în 1985 am depus o cerere de plecare definitiva în Statele Unite şi n-am mai putut continua să lucrez decât cu contract, cu regizorii care se temeau mai puţin de securitate!
– Privind în urmă la propria formare, care au fost „marii profesori” din viaţa dumneavoastră care v-au marcat semnificativ destinul artistic?
– Eu nu aş spune destinul artistic, ci mai degrabă persoanele care m-au influenţat şi învăţat meserie. La Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, am avut un asistent apropiat de vârsta noastră, Andrei Bott, cu care gândeam aproape la fel, mai puţin experienţa lui, care m-a ajutat mult. Ulterior m-a recomandat să o asist la realizarea unor costume pentru Teatrul Naţional, pe regretata scenografă, profesoară şi importanta personalitate culturală, doamna Elena Pătrăşcanu Veakis. Un alt profesor de la care am învăţat enorm privind tehnica de scenă, a fost scenograful Dan Jitianu.
– În anul 1991, v-aţi stabilit în Franţa, la Fontainebleau-Avon. Cât de dificilă a fost desprinderea de scena fizică a teatrului (unde depindeaţi de regizor şi text) pentru a trece spre libertatea totală – dar şi solitudinea – atelierului de artist plastic?
– Desprinderea de teatru a fost pentru mine o traumă şi a luat mult timp, având ani de zile «visul emigrantului», mereu cu acelaşi subiect… teatrul.
Am «bătut» cu mapa sub braţ la uşile multor teatre să încerc să lucrez ceva, orice. La teatrele mari, care au ateliere de costume şi decor, căci restul teatrelor fac apel la terţe antreprize, iar pentru costume… le faci tu… acasă! În Franţa… din lipsa unor contacte profesionale am intrat la master la Sorbona cu un subiect care-mi convenea – Fellini, analiza filmului «E la nave va». Numai teorie: cum să faci un synopsis şi un scenariu de film. Rezultat, diploma cu brio şi doi ani pierduţi! Am avut un profesor bun care îmi cunoştea «dosarul», mă aprecia şi ţinea neapărat să lucreze cu mine la un film, dar s-a prăpădit de Sida. Ei bine, nu s-a putut!
Cum sunt perseverentă, m-am dus la Georges Banu vorbindu-i în franceză şi am început doctoratul – subiect interesant despre scenograful Adolph Appia. Speram să mă prezinte lui… Peter Brook, erau prieteni. Diploma cu brio şi… bonjour, bonsoir!!!
– Aţi urmat studii aprofundate la prestigioasa Universitate Sorbonne. Cum v-a transformat (sau nu?) rigoarea academică franceză perspectiva asupra artelor vizuale?
– Bineînţeles că m-a transformat; fiind «dopată» numai cu teorie, am învăţat mai bine limba franceză şi subtilităţile ei, însă felul de formatare nu mi se potrivea, eu neputând accepta nici un precept ce mi-ar putea îngrădi independenţa şi libertatea de creaţie.
După multă vreme am avut marele noroc ca posedând din întâmplare în «desaga» mea şi o diplomă de arhitect de interior (STACO, facut înainte de a intra la Arte Plastice), să mă îndrept spre decoraţia de interior. Astfel timp de 20 de ani am colaborat cu mai multe publicaţii de decoraţiuni interioare, printre care mă mândresc cu «Vogue Espagne», încheindu-mi «cariera» ca jurnalistă independentă cu o rubrică numai a mea – «Idei deco», la revista «Maison&Travaux», număr de număr, timp de 17 ani. A fost greu, însă redactorul-şef era un om minunat şi cultivat care a ştiut să mă «exploateze» lăsându-mi libertatea alegerii subiectelor, deci am avut plăcerea ca din mâinile mele să iasă decoruri mici cât un studiou foto. A trebuit să învăţ să fac mobilier ca un tâmplar şi am reuşit să evit orice accident, în ciuda temerilor soţului meu.
– A existat mereu un miraj al boemei pariziene. Chiar este o lume a artiştilor atât de frumoasă pe cât pare?
– Pe scurt, boema pariziană, de multe ori un mit, a cam dispărut în secolul XX. Ceea ce s-a schimbat de atunci, este că idealurile artistice şi estetice au cedat locul unor aspiraţii materiale şi de vizibilitate publică accesibile aproape exclusiv prin jocuri de relaţii personale.
– Aţi semnat scenografia pentru „Trei surori” (costumele), alături de Helmut Stürmer (decor), într-un spectacol de referinţă montat de Silviu Purcărete în anul 1997 la Limoges (Franţa). De ce e genial Silviu Purcărete?
– Fantasticul şi visarea în lumea teatrului au devenit un lux, apanajul doar câtorva regizori de geniu, printre care şi Silviu, care pentru a concretiza minunatele lui «fantasmagorii» a avut şi şansa să găsească actori şi colaboratori pe măsură.
– Vorbiţi-ne puţin despre spectacolul „Leprosul din Aosta”, realizat împreună cu regizorul Dominique Dolmieu. Am citit că în acest spectacol lumina chiar devenea un personaj dramatic crucial …
– Lucrul la «Leprosul din Aosta» de Xavier de Maistre, ca alte câteva experienţe, a fost o întâmplare. Nu am ştiut niciodată de unde tânărul D. Dolmieu, altfel salariat pe vremea aceea la Ministerul Culturii, mi-a «pescuit» numele sau CV-ul. Lucrul cu el nu a fost foarte interesant, el oscilând între un fel de complex faţă de experienţa mea de scenograf şi un sentiment de superioritate faţă de proaspăta emigrantă. Decorul l-am lucrat «pe genunchi», panouri de hârtie pictate agăţate de tavan căci nu era propriu-zis un teatru ci un fel de «salle de fêtes». Ceea ce m-a fermecat a fost peisajul, în plina iarnă în Alpii înzăpeziţi cu ger şi cer albastru, extraordinar! De fapt mi-a făcut plăcere şi mai ales seara de Anul Nou, singură în camera de hotel super încălzită, şi eu cu geamul deschis mă uitam cum ninge cu şampania lângă mine. Bref, spectacolul a ieşit bine, m-am străduit să-i conving că prin ecleraj salvam spectacolul. Era prima şi ultima experienţă de scenograf între Franţa şi Italia.
– Care a fost cea mai frumoasă/palpitantă parte a muncii scenografului Nadina Scriba: la planşetă sau la scenă?
– Lucrul la planşetă, (crochiurile şi macheta) confruntarea, tatonarea şi înţelegerea cu regizorul sunt cu emoţii şi bucurii pe care încerci apoi (cu sufletul la gură) să le concretizezi pe scenă.
– Dacă v-aş ruga brusc să definiţi în modul cel mai simplu frumuseţea, la ce v-aţi gândi prima oară?
– La Palermo al lui Pirandello, oraşul cu contrastele lui, cu minunatele palate baroce, sublime şi de multe ori mizeroase (dar nu contează)… iar când urci la minunata bazilică Montreale ţi se taie respiraţia!
– Pentru cadrele didactice care ne citesc: cum vedeţi rolul educaţiei artistice în şcoli? Cum poate un profesor să cultive sensibilitatea unui copil pentru spaţiu, culoare şi imagine, într-o lume saturată digital?
– Am omis să spun că în disperarea mea de a-mi găsi «rostul», m-am pregatit timp de 6 luni împreună cu alţi diplomaţi în arte, pentru concursul «CAPES» care mi-ar fi permis să predau artele vizuale la licee în Franţa. Ni se dădeau ca teme nişte subiecte, nu neapărat în realizarea lor, dar în enunţarea subiectului, destul de stranii. Interesant dar complicat, aşa că în afară de consultarea revistelor de artă şi condusul elevilor la expoziţii şi muzee, alte soluţii nu vedeam sau ce aş putea face. Sensibilitatea unui copil are nevoie mai ales de susţinere şi încurajare.
– La începutul lunii octombrie, simezele Teatrului Tineretului vor deveni gazda expoziţiei dumneavoastră personale de pictură. Aveţi un mesaj pentru cei care vă vor trece pragul expoziţiei?
– Departe de mine ideea de a transmite vreun mesaj! Tot ce-mi doresc este ca picturile mele să nu-i lase indiferenţi pe cei ce vor vizita expoziţia.
În ceea ce mă priveşte, mă întorc după zeci de ani, aici la Piatra, la Teatrul Tineretului, cu emoţii greu de descris în cuvinte şi poate chiar cu un regret ascuns că am părăsit prea devreme acest loc.
Îmi amintesc prima zi când am deschis uşa secretariatului, cu Dorina la birou, care s-a grăbit să-mi ofere primul «nechezol» şi cu domnul director Bunghez care mă aştepta! Cine te mai aşteaptă aşa oriunde în lumea de azi?!
– Şi o ultimă curiozitate: unde aţi vrea să locuiţi mai mult: la LOUVRE sau într-un OSCAR?
– Nici Louvre nici Oscar… nu-mi doresc decât să fiu apreciată pentru ceea ce am făcut şi pentru ceea ce sunt!
Mircea ZAHARIA