Când vorbim despre educaţie ne gândim imediat la demersuri făcute în cercuri mai restrânse sau mai largi, menite să-l păstreze pe om, OM. Ne gândim la acţiuni care determină implicare, care te învaţă să fii AICI ŞI ACUM, pentru tine şi pentru ceilalţi, care te învaţă cum să-ţi păstrezi inteligenţa, cum să-ţi valorifici intelectualitatea şi cum să ajungi acolo unde îţi doreşti apreciind «drumul», nu neapărat «piscurile».
Educaţia pentru cetăţenie democratică adaugă un „PLUS” OM – ULUI educat. Îl învaţă cum să se contopească în ceilalţi pentru ca existenţa să fie un curcubeu al căutării de fiecare zi, indiferent de domeniul căutării. Şi totuşi, atunci când nu ne cunoaştem suficient, atunci când suntem orbiţi de convingerea altora ne schimbăm, devenim instrumente ale dorinţei altora înăbuşindu-ne propriile convingeri. Profesorul Bogdan Suchodolski de la Academia Poloneză de Ştiinţe, un supravieţuitor al Holocaustului, spune: „am văzut doctori educaţi făcând injecţii mortale copiilor, am văzut avocaţi educaţi ordonând, am trăit în barăci construite de arhitecţi educaţi şi am văzut studenţi educaţi conducând lagărele morţii” (citat din Lauritzen, 2001). Poate că exemplul este cumva forţat pentru pledoaria mea în favoarea educaţiei pentru cetăţenie. Astăzi nu există un context similar, dar putem recunoaşte, în secvenţele de viaţă trăite alături de ceilalţi, oameni educaţi care acceptă rolul de instrumente în strategia de viaţă a altora. Şi uite aşa, fără a avea pretenţia că ştim ce înseamnă să fii «un bun cetăţean», pentru că dacă am şti chiar s-ar vedea, ne-am trezit că trebuie să ştim să fim şi «buni cetăţeni europeni».
Teoreticul şi formalul îşi expun soluţiile, planificat şi sistematic dar, judecând după rezultate, se pare că nu este suficient. De fapt, ce înseamnă să reuşeşti în materie de cetăţenie? Este suficientă educaţia? Cetăţenia este mai mult decât un statut. Este o activitate şi ca urmare ar trebui practicată, altfel nu este posibil să fii cetăţean. Şi ceea ce este foarte important, în îndeplinirea sarcinilor cetăţeniei, identitatea unei persoane, ca membru al comunităţii, este menţinută şi susţinută.
Adevărata provocare a educaţiei pentru cetăţenie rămâne problema motivaţiei. Cum pot fi cetăţenii motivaţi să-şi îndeplinească obligaţiile şi să practice drepturile care decurg din cetăţenie? Prin educaţie teoretică şi practică şcoala trebuie să se adapteze pentru a face faţă acestor evoluţii acordând atenţie şi acţiunilor ce vizează stimularea socializării politice a elevilor, asigurarea exercitării directe a drepturilor omului precum şi democraţia participativă. Este simplu? Este dificil? Răspunsurile diferă în funcţie de contextul pe care-l creăm.
Mioara ROŞU
Profesor – metodist CCD Neamţ