Ceea ce citiţi acum în „Apostolul”, sub acest titlu, este oare istorie? Nici vorbă! Dacă doriţi numaidecât o clasificare, aş numi-o „literatură S.F.”, fiindcă proiectul s-a născut probabil prea devreme. Renăscut, ar da cu siguranţă rezultatele scontate.
Plănuisem să experimentăm înlocuirea vechilor standarde şi scheme împietrite ale procesului didactic (din clasele cu tablă şi cretă), cu o nouă viziune asupra vieţii şi muncii în şcoală, folosind cabinetele pe specialităţi, laboratoarele şi atelierele, în condiţiile liceului din Bicaz, aflat la începuturile sale, o instituţie cu puţine clase de liceeni, dar cu un colectiv profesoral demn de invidiat, tânăr şi înalt calificat, ceea ce ne înlesnea punerea la punct a tuturor noilor elemente de organizare şi de practică didactică.
Realităţile de la „Petru Rareş” păreau mult diferite faţă de cele de la Bicaz şi destul de complicate, unele de-a dreptul insurmontabile. Prin urmare, era necesar un amănunţit studiu pregătitor, realizat cu totală discreţie, pentru că nu ştiam dacă valorosul colectiv profesoral, cuprinzând numeroase personalităţi ale învăţământului nemţean, va dori, riscând, să îmbrăţişeze un astfel de proiect.
Mai mult: fusesem informat (cu discreţie) că exista în cancelarie un mic, dar tenace, nucleu conservator, care încerca de câţiva ani (pe căi tipice şi deloc elegante) să preia conducerea şcolii. Prin urmare, nu mă îndoiam că experimentul va avea adversari permanenţi şi redutabili în interior. Ca de obicei …
Pentru început, trebuia să ne asigurăm că avem unde ne desfăşura activitatea conform noului plan, de preferat un singur local, încăpător şi bine echipat. Numai că vreo câteva clase de la „Rareş” funcţionau fie în localul vecin, al şcolii profesionale, fie la Şcoala generală numărul 3, fie în vechiul sediu al Şcolii israelite, clădire propusă spre demolare (dar, din fericire, salvată, adăpostind acum Liceul de artă „Victor Brauner”).
Şi, fiindcă planul de învăţământ, impus nu de multă vreme la nivel naţional, cerea ca liceele să posede mai multe ateliere de „practică în producţie”, era necesar să găsim în oraş spaţiile necesare şi, evident, să le utilăm cel puţin mulţumitor.
Împreună cu profesorul Dumitru Bostan, pe atunci director adjunct, studiind localul liceului, încăpere cu încăpere, am constat că existau de fapt destule camere utilizabile, dar unele erau nefolosite şi altele prost împărţite. Aveam deci posibilitatea să aducem toţi elevii la un loc.
De aici şi până la a replanifica şi, mai ales, până la a folosi vechiul local după noile necesităţi, era un drum plin de necunoscute, cele mai multe subiective, ţinând de tradiţii şi de mentalitatea conservatoare, generalizată în marea instituţie a învăţământului românesc.
În meticulosul efort de organizare, am primit în acel an şcolar, dar şi mai târziu, cu totală înţelegere, un ajutor permanent din partea colegilor Sofia Burculeţ, profesor de pedagogie şi psihologie, Ştefan Ursu, director adjunct, Dumitru Bostan, director adjunct, Constantin Avădanei, Maria Bârlădeanu, Maria Gherghel, Paul Sandovici şi Alexandrina Mancaş. Cei doi de pe urmă au fost realizatorii unor simulări, programe şi orare complicate, într-o vreme când nu dispuneau de absolut nimic din mijloacele actuale de calcul electronic.
Între timp, aflasem că la Bucureşti, în liceul „Ion Neculce”, se încerca ceva asemănător intenţiilor noastre. O vizită de documentare la faţa locului, împreună cu colega Sofia Burculeţ, ne-a demonstrat însă că era vorba de un început modest, timid şi parţial, care nu se potrivea defel cu proiectele noastre şi cu realităţile de la „Petru Rareş”.
Reveniţi acasă, am ţinut seama cu stricteţe de numărul de profesori ai „Rareşului”, pe obiecte de studiu, şi de încărcătura cu ore în fiecare laborator, cabinet şi atelier, astfel ca fiecare profesor să lucreze permanent şi stabil într-un singur cabinet sau laborator de specialitate. În felul acesta, nici dascălii, nici elevii, nici cabinetele şi nici laboratoarele nu aveau „ferestre” între lecţii, proces dificil, dar realizabil.
Distribuind spaţiile disponibile, am ajuns la următoarea schemă funcţională:
– Şapte laboratoare: două de fizică, două de chimie, două de biologie şi un laborator „verfix” (Singurul care nu şi-a dovedit deplin utilitatea.).
– Şaptesprezece cabinete ale profesorilor, pe specialităţi: trei pentru literatura română şi universală, patru pentru matematică, trei pentru franceză (şi rusă într-un cabinet), un cabinet fonic (engleză), un cabinet pentru geografie, un cabinet de istorie, un cabinet de ştiinţe sociale, un cabinet pentru muzică, un cabinet de orientare profesională, un cabinet metodic.
Amenajarea celor de mai sus cerea şi timp şi mulţi bani. Timpul nefiind elastic, nu putea fi găsit decât în vacanţa mare: iulie, august şi patrusprezece zile din septembrie. Iar banii …!?
Presupuneam şi aveam să mă conving curând că nimeni din mai marii învăţământului nu avea să „arunce” fonduri pe proiecte neverificate în practica naţională românească. Simţeau probabil că era un plan oarecum prematur faţă cu mijloacele tehnice şi didactice ale vremii, puse la dispoziţia şcolii româneşti. Înţelegeam că ne vom izbi mereu de lipsuri materiale; dar a da înapoi chiar de la început însemna un eşec lamentabil, pe care nu ni l-am asumat.
Pentru cei mai valoroşi dascăli ai „Rareşului”, pe toată durata vacanţei de vară, liceul s-a transformat în şantier, profesorii, mai ales cei care au realizat de la zero laboratoarele şi cabinetele, dovedind aptitudini inginereşti demne de invidiat.
Redistribuirea încăperilor nu avea sens ca fapt în sine, ci era menită să asigure un nou mod de lucru al profesorilor cu elevii şi o nouă abordare a muncii în şcoală de către elevi.
Analiza prealabilă a participării elevilor la lecţia de tip clasic, cu verificare, predare şi fixarea cunoştinţelor, arăta că, în minutele destinate verificării, majoritatea absolută a colectivului unei clase de circa 30 de adolescenţi şedea în nelucrare. În etapa de predare, la cele mai multe obiecte, erau atenţi şi activi doar unii din întregul efectiv. Cât despre fixare, aceasta nu prea mai încăpea în 50 de minute, unele dintre lecţii fiind prelungite mult şi dăunător şi pe timpul afectat pauzelor.
Actorul principal era, mereu şi tradiţional, profesorul, elevii având cu precădere doar funcţia de de a audia (dacă voiau) şi de a lua notiţe destinate învăţării pe de rost în orele de muncă acasă (dacă aveau dorinţa s-o facă).
Şcoală activă? Învăţământ individualizat? Ritm personal? Învăţare prin descoperiri? Etc. etc. … Lozinci frumoase, idealuri de frontispiciu, ţinte arar şi cu puţini copii atinse.
Noi ne propuneam să asigurăm aşezarea elevilor pe primul plan al muncii în cabinete şi laboratoare, profesorul devenind un consultant de neînlocuit şi un creator de impulsuri cognitive, un formator, nu doar o enciclopedie ambulantă şi un furnizor de informaţie.
Şi mai puneam la cale ceva. Liceul nostru trebuia să-i ademenească pe cei mai buni absolvenţi de gimnaziu, oferindu-le două noutăţi: prima, cea menţionată până aici, a doua fiind organizarea claselor „speciale”, pe grupuri de discipline, inexistente până atunci.
Şi mai trebuia ca, profitând de renumele lor profesional, mai bine mediatizat, să transformăm dascălii „Rareşului” în vedete cunoscute şi recunoscute ale învăţământului nemţean.
Omul potrivit la locul potrivit! Ceea ce, în istoria (încă nescrisă a) „Rareşului”, înseamnă, de exemplu, o etapă de excelenţă în cariera profesoarelor Maria Bârlădeanu şi Antonina Mândru sau a matematicienilor Ioan Zenembisi şi Gheorghe Dumitreasa, ca să ne oprim doar la câteva exemple dintre cele foarte multe.
Piedici reale, mari şi periculoase? Destule. Prea multe chiar! Una ne îngrijora peste măsură, dincolo de lipsa materialelor, a utilajelor şi a banilor necesari. Este vorba de nepregătirea din timp, prin şcolarizare la nivel universitar, a profesorilor pentru un sistem de lucru cu totul nou pentru ei. Aceasta din urmă putea fi fatală!
Renunţarea la sălile de clasă şi înlocuirea acestora cu cabinetele pe specialităţi şi cu laboratoarele nu erau noutăţile esenţiale! În centrul experimentului stătea un nou chip de a lucra cu elevii. De dificultatea, ca şi de eficienţa acestui mod de lucru, nu se îndoieşte nimeni! Curioşii să încerce!
Cu toate că era vorba de un experiment, nu am cerut vreo aprobare de la forurile de conducere, judeţene şi centrale, ale învăţământului sau ale puterii politice, convinşi că rezultatul previzibil ar fi fost interzicerea expresă. Ne-am asumat astfel toate riscurile.
Ne bazam mai ales pe întreprinderile mari din judeţ, conduse de persoane ataşate şcolii noastre, unii – foşti elevi ai liceului, alţii – părinţi ai elevilor din acea vreme sau intelectuali gata oricând să ne sară în ajutor, de la uriaşa (azi răposata!) întreprindere săvineşteană, de fire şi fibre sintetice, condusă de inginerul Valeriu Momanu; de la cele două întreprinderi pentru hârtie şi celuloză (una demolată, alta supravieţuitoare în noua Românie), mai cu seamă de la soţii ingineri Ciobanu şi de la inginerul Weiss; de la Combinatul pentru fabricarea cimentului din Bicaz, director fiind inginerul Constantin Simion; de la Uzina de maşini agricole „Ceahlăul”, ca şi de la Întreprinderea judeţeană de exploatare şi prelucrare a lemnului, din Piatra-Neamţ, condusă de inginerul Marcel Radu.
De la aceştia şi de la numeroşi alţi oameni de iniţiativă şi cu sufletele alături de noi, am primit de-a lungul a cinci ani tot ceea ce ne puteau oferi pentru amenajarea, utilarea sau chiar construirea cabinetelor, laboratoarelor şi atelierelor.
(Va urma)
Mihai-Emilian MANCAŞ
N.B. Promettre …