Percuţia desleagă mistere

Miercuri, 18 mai, a avut loc la Liceul de Artă „Victor Brauner” un concert al Ansamblului de percuţie al Facultăţii de Muzică din Piatra Neamţ. Foarte probabil, ultimul concert coordonat de prof. univ. dr. Grigore Pop, care, obligat de o năstruşnică lege a învăţămîntului, se pensionează din această lună. Dorindu-i toate cele necesare, încercăm să consumăm evenimentul.

* De vorbă cu prof. univ. dr. Grigore Pop

– Ştiu că aţi fost extrem de bun prieten cu maestrul Vasile Spătărelu. Ştiu că a scris o lucrare specială pentru dvs. şi ştiu că aţi şi cîntat-o. La Piatra Neamţ şi la Iaşi. Ştiu, de asemeni, că v-au mai fost dedicate multe alte lucrări. Daţi-ne cîteva nume şi spuneţi-ne cît se mai scrie astăzi pentru această zonă instrumentală?
G.P.: Aş putea să vă răspund chiar făcînd un mic istoric. De la Anatol Vieru, care mi-a scris cel puţin cinci lucrări, pînă la Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Nicolae Brînduş mi-au fost dedicate lucrări fie pentru ansamblu, fie solo, lucrări premiate naţional sau internaţional. Vă dau un exemplu. Simfonia „Hestia” de Vasile Herman, compusă în 2002 şi premiată în 2004 de Uniunea Compozitorilor din România. Un al doilea exemplu îl constituie lucrarea maestrului Aurel Stroe „Ciacona con alcune licenza” interpretată de mine în concertul de închidere a Festivalului Săptămîna Muzicii internaţionale de la Bucureşti. Apoi, compozitorii clujeni- Cornel Ţăranu, Eduard Ede Terenyl, Adrian Pop, Valentin Timaru, Constantin Rîpă şi Cristian Misievici mi-au dedicat lucrări care au avut prime audiţii în festivalurile muzicale de la Cluj, Timişoara, Iaşi, Craiova.
– Toate aceste nume pline de rezonanţă ne încredinţează că încă se scrie, mult şi bine, pentru percuţie…
G.P.: Este foarte probabil ca muzica să se fi născut din percuţie, pentru ca peste timp, adică astăzi, să se întoarcă din ce în ce mai mult la matcă. Percuţia s-ar plasa, astfel, atît „avant” cît şi „apres la lettre”.
Susurul, foşnetul, pocnetul, clinchetul, trosnetul, scrîşnetul, freamătul se află atît de aproape de realitatea naturală imediată, încît ne induc falsa impresie că fiecăruia dintre noi îi stă lesne la îndemînă să le producă. În fapt, percuţia oscilează perpetuu între sunetul frust şi cel elaborat. Ea leagă şi desleagă misterul, modificînd nu numai timpul, dar şi paleta cromatică a muzicii. E un lucru simplu. Şcoala componistică este legată de valoarea şcolii de interpretare. Pentru că altfel o lucrare ar rămîne într-o bibliotecă personală, de cartier, municipală, universitară…, care tot bibliotecă este.
– Necîntată, muzica nu-i…
G.P.: Bineînţeles.
– Aţi fost tentat vreodată să compuneţi pentru percuţie sau pentru altceva?
G.P.: Nu. Mi-am făcut cît de bine am putut treaba în zona de interpretare. Nu am intrat în zona componistică pentru că sunt nişte reguli ciudate, de fapt e o ştiinţă care trebuie foarte bine stăpînită. Şi dacă te aventurezi pe un teren nesigur, vin imediat profesioniştii şi te sancţionează. Eu mi-am axat activitatea pe perfecţionarea tehnicii de interpretare, lucru asupra căruia mă dedic, în primul rînd la clasă. Performanţele mele au fost pe instrumente, pe pedagogia interpretativă. Trebuie să adaug că am avut întotdeauna un mare respect pentru muzică, pentru munca mea şi chiar pentru mine. Să zicem doar că mi-am făcut bine munca de profesor.
– Am avut prilejul să stau cîţiva ani în preajma dvs. şi ştiu că v-a plăcut la Piatra Neamţ.
G.P.: Mi-a plăcut, cînd am venit, atmosfera. Cu totul alta decît cea de la Cluj. O atmosferă frumoasă, moldovenească, un loc în care te înţelegi foarte repede şi bine cu oamenii. Ca să nu adăugăm şi frumuseţea oraşului, a zonelor învecinate, a mănăstirilor şi a altor locuri în care am zăbovit împreună.

A consemnat Mircea ZAHARIA