Sara Stroici, n. 1991, este absolventă a Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi. A studiat vioara de la vârsta de 5 ani cu doamna prof. Maricica Gheorghieş, la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ. Spre finalul liceului, a început o colaborare cu maestrul Anton Diaconu, membru al cvartetului de stat VOCES. În anul II de facultate a obţinut o bursă şi a studiat în Austria la „Joseph Haydn Konservatorium”, cu violonistul Georg Eggner. Începând cu anul III de facultate a studiat cu doamna prof. univ. dr. Elena Ovănescu, la clasa căreia a absolvit şi masteratul. A susţinut concerte ca solistă a orchestrei Filarmonicii „Dinu Lipatti”– Satu Mare, „Mihail Jora” – Bacău, dar şi ca membră a Orchestrei de cameră a Universităţii Naţionale de Arte. Alături de tatăl său, pianistul Adrian Stroici, a concertat în Austria, Germania, Franţa, Italia, Spania, Ungaria, Bulgaria, Republica Moldova, dar şi peste tot în ţară. O convorbire cu violonista Sara Stroici, prin felul precis şi elegant de a se exprima, se asociază mai tot timpul cu plăcerea de a o asculta concertând. Refuză să se încadreze în şabloanele unui sistem rigid şi spune că a fost binecuvântată cu persoane-pilon la fiecare intersecţie importantă din viaţa sa.
– Cum vă autodefiniţi ca muzician?
– Deşi mă simt oarecum stingheră să vorbesc despre mine, observ o mare dorinţă de creştere şi dezvoltare permanentă. De asemenea, refuz să mă încadrez în şabloanele unui sistem rigid, încercând să îmi aduc aportul în crearea unei libertăţi în exprimarea muzicală, folosind pilonii bunului simţ şi ai esteticii muzicale. Deşi sunt neîncrezătoare în propriile mele forţe, dorinţa de a progresa şi de a învăţa reprezintă punctul cel mai mare de motivaţie.
– În ce măsură artistul, creatorul, rămâne proprietarul garantat al ideilor şi spiritului artei pe care o produce?
– Bunul simţ, în muzică, poate fi un ghid din punct de vedere interpretativ, şi nu numai. Interpretul poate fi asemănat cu un chiriaş. Casa închiriată este lucrarea muzicală interpretată. Proprietarul rămâne, bineînţeles, compozitorul. Un interpret de bun-simţ muzical va fi acela care va pune în valoare fiecare colţişor al casei în stilul lăsat de la bun început de compozitor. Partitura trebuie respectată cu stricteţe, absolut orice abatere înseamnă o ciunţire a creaţiei compozitorului. Interpretul nu adaugă şi nu scoate nimic, el doar subliniază, reliefează, luminează, evidenţiază muzica deja născută odată cu partitura.
– Este adevărat când se spune că, mai degrabă, muzica te alege?
– Este adevărat că muzica ne alege pe toţi, încă de dinainte de a ne naşte (studiile care arată efectele benefice ale muzicii pentru pruncii nenăscuţi, probabil ne sunt deja cunoscute tuturor), pe unii dintre noi ca beneficiari pasivi, iar pe alţii ca împreună-creatori, sau beneficiari activi. Probabil că melomanii îi consideră pe muzicienii profesionişti ca fiind mai binecuvântaţi, mai „aleşi”, însă mi-e greu să votez o categorie mai avantajoasă. Sunt foarte mulţi oameni talentaţi care nu îşi cunosc valoarea, am întâlnit persoane cu o carieră strălucită în cu totul alte domenii, nedorindu-şi dezvoltarea darului muzical. Mai putem spune că muzica alege doar pe acei mari muzicieni care strălucesc? Fiecare dintre noi primeşte un beneficiu, depinde de noi cum îl primim şi cum îl dezvoltăm. Cunoaştem masa de ascultători necunoscători, care primesc tot ce li se oferă, dar admir acei oameni simpli care aleg o educaţie muzicală rafinată, formându-şi un gust muzical selectiv, rareori această alegere fiind doar în domeniul muzical. De asemenea, şi în cazul muzicienilor profesionişti, unii se nasc cu un talent extraordinar, alţii muncesc enorm, unii oameni talentaţi nu iubesc muzica, alţii nu preţuiesc darul lor… În concluzie, muzica ne-a ales deja pe toţi. Diferenţa o face răspunsul nostru la invitaţia ei.
– Care este idealul unui violonist?
– Sunetul. Profesoara mea de vioară din liceu avea o vorbă: „Măria Sa, Sunetul”. Dezvoltarea unui sunet rafinat este ţinta studiului oricărui violonist.
– Care sunt valorile care v-au format?
– Bunul simţ. L-am tot amintit şi mai devreme, însă îi observ valoarea pe măsură ce devine din ce în ce mai rar în societatea actuală. Mai ales ca muzician, menirea noastră este să dăruim. Un dar făcut fără bun simţ poate fi un rău imens. De asemenea, credinţa, simplitatea şi corectitudinea. Cred că sunt strâns legate între ele.
– Pe cine admiraţi cel mai mult şi de ce?
– Mentorii mei sunt acele persoane care au schimbat traiectoria vieţii mele atunci când poteca ducea spre nicăieri. Am avut binecuvântarea să am parte de persoane-pilon la fiecare intersecţie importantă din viaţa mea. Spre ei voi privi mereu cu profundă admiraţie şi recunoştinţă.
– Ce vă reproşaţi cel mai des?
– Faptul că am lăsat ca frica de eşec să îmi fure oportunităţi, astfel că am pierdut multe bătălii fără să încerc măcar să lupt.
– Cum vă agresează non-valorile?
De cele mai multe ori putem alege ce valori să îmbrăţişăm, însă problema apare atunci când nu mai reuşim să facem diferenţa dintre valoare şi non-valoare. Atunci când non-valorile sunt promovate mai puternic decât valorile, în mintea celor mai mulţi, se schimbă total percepţia asupra vieţii şi ajungem să numim Binele-Rău şi Răul-Bine. Privind spre copii, cu care am binecuvântarea să lucrez de ceva timp, cred că înspre ei loveşte cel mai mult acest fenomen. Din punct de vedere muzical, atunci când călătoresc, când merg într-un spaţiu comercial sau chiar şi când sunt pe stradă, rareori am parte de surprize frumoase. În general, sunt obligată să ascult zgomote cu versuri, versurile fără nicio culoare poetică, fiind doar înşiruiri de cuvinte triviale din viaţa cotidiană, cele mai multe exprimând tristeţea, amarul unei iubiri trădate sau neîmpărtăşite. Cu tristeţe observ cum, în ultima vreme, contează mai mult cum arată decât cum şi ce cântă un artist, şi de aici, când sunt obligată să ascult un artist care doar arată, mi-aş dori să ni se lase libertatea de a alege ceea ce ascultăm. Mi-aş dori măcar volumul sunetului să fie mai mic. Aşadar, dacă tot aminteam de bun simţ, lipsa acestui element esenţial din viaţa şi cariera oricărui om, duce la agresarea celor din jur.
– Există o limită a posibilităţilor muzicale?
– Există o limită a noastră în ceea ce priveşte percepţia muzicii. Ţinând cont că muzica a fost creată înaintea omului (cred cu tărie asta), dacă este să vorbim despre o limitare, aceea nu poate fi decât cea omenească în a descoperi posibilităţile muzicale infinite. Eu, cel puţin, nu îmi pot imagina o margine a muzicii, ci doar un orizont.
– E bine să fii preocupat de tehnica interpretativă, de virtuozitatea tehnică, sau preocupat de tehnică uiţi de muzică, de artă, de emoţie, de adevărul spus de compozitor?
– Dacă accentul este pus pe interpretare, pe emoţie, ne obligăm să fim preocupaţi de tehnică pentru a realiza ceea ce ne dorim să transmitem. Le văd pe aceeaşi treaptă, condiţia fiind ca arta să conducă tehnica spre Frumos.
– Ce înţelegeţi, ca muzician, prin sinceritate?
– Sunt ocazii în care simţim că purtăm o pălărie mai mare decât ar trebui. Sinceritatea în muzică poate fi foarte dureroasă, însă, înaintând cu un văl deasupra ochilor, ne putem îndrepta spre distrugere. Un muzician care îşi doreşte să evolueze va fi deschis spre critici, luând ce consideră că merită îmbunătăţit şi dezvoltat. De asemenea, un artist va oferi sinceritate publicului dăruind acea valoare în care crede, indiferent dacă prin acest lucru va câştiga notorietate sau nu. Cel mai dureros este să observ muzicieni care oferă non-valori în care ei nu cred, întinând astfel sufletul melomanilor, motivând cu… „asta se cere”. Ca muzicieni, avem datoria morală de a oferi ce avem mai bun, nu ceea ce se cere, dacă se cere ceva în care nu credem.
– Ce este succesul, cum am putea să-l păstrăm?
– Pentru mine, ca muzician, succesul este un concert în care primesc înapoi mai mult decât ce am oferit din punct de vedere emoţional la acel eveniment, atunci când observ o problemă tehnică rezolvată la elevii mei, atunci când reuşesc eu să îmi înving o teamă, atunci când văd că părinţii şi prietenii mei sunt mândri de mine, atunci când vine cineva necunoscut la mine şi îmi mulţumeşte că, privind la mine, copilul său a început să studieze vioara. Şi lista stă deschisă. Succesul nu poate fi păstrat, pentru că este o stare de moment, iar în secunda doi poţi fi la pământ. Succesul nu este un scop, este un întreg itinerariu, cu suişuri şi coborâşuri. Nici eşecul, nici succesul, nu înseamnă sfârşit.
– Cum priviţi prezentul?
– Cu încredere. Sunt motivată să cresc din punct de vedere violonistic, îmi doresc enorm să progresez, să mă dezvolt, şi pe măsură ce citesc mai mult, îmi dau seama cât de mult mai am de învăţat. Prezentul meu e singura certitudine, şi mă bucur de el.
– În încheiere: care au fost satisfacţiile anului trecut?
– Anul 2018, pentru mine, a fost unul al încrederii, al răspunsurilor la rugăciuni. Îmi amintesc cu mult drag de concertul Poveste şi Dor, de la Piatra-Neamţ, unde a rămas o bucăţică din sufletul meu. Am avut bucuria de a interpreta un repertoriu foarte drag mie din care amintesc Sonata a doua în Re Major de Serghei Prokofiev. De asemenea, pe plan pedagogic, mă bucur să văd progresele elevilor mei, atât la vioară, cât şi în cadrul Atelierelor de dezvoltare a auzului intern. 2018 a fost anul în care am primit mai mult decât am cerut, mi-am înfruntat multe temeri, am luat decizii importante şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că toate acestea mi le-a oferit prin oamenii extraordinari care sunt în jurul meu.
A consemnat Violeta MOŞU