Criticul de artă Iulian Bucur este coordonatorul secţiei Etnografie de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. A absolvit Colegiul Naţional „Gheorghe Vrănceanu” din Bacău şi Facultatea de Istoria şi Teoria Artelor a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Iulian Bucur captivează prin bogăţia de cunoştinţe şi prin maniera agreabilă a expunerii.
– Ce urmăriţi când priviţi o operă de artă?
– Mă interesează, în principal, exerciţiul pe care-l face un artist cu el însuşi, cu credinţa sa, şi care sunt lucrurile noi pe care le aduce în arta pe care o etalează. Din momentul în care am văzut-o, cred că opera de artă nu-i mai aparţine, este a mea. Deci, mai întâi mă uit ca la ceva ce nu-mi aparţine, după aceea, mă uit ca la ceva ce e cu gelozie al meu. Odată trecut acest examen al sincerităţii, începem să ne gândim la lucruri care se referă la originalitate, la autenticitate, la frumuseţea în sine, la noutăţile pe care le aduce şi pe care le simţim, pe care le intuim în mod obligatoriu. La sfârşit, dacă ne simţim prieteni cu cele pe care le-am văzut, ajungem să ne confundăm cu opera de artă şi simţim că acolo se află ceva straniu şi frumos numit valoare.
● Desenul este un exerciţiu teribil al sincerităţii
– Cum putem să ne dezvoltăm simţul valorii? Cum putem determina valoarea unei creaţii?
– Genul proxim al artelor plastice este desenul. El este o probă de foc. Desenul este un exerciţiu teribil al sincerităţii. Dacă podul palmei a trebuit să se sprijine de suport, lucrul acesta îl sesizezi instantaneu privind o lucrare. Poţi deja să spui că acolo nu există sinceritate, că acel artist este, de fapt, un pseudoartist, pentru că mâna lui nu este capabilă să se ridice în zbor deasupra suportului. În zona picturii, diferenţa specifică este culoarea. Intuieşti rapid că anumite vecinătăţi nu că nu sunt armonioase, dar, pur şi simplu, nici în dizarmonie nu există, sunt absolut artificiale. Şi, uneori, această lipsă de naturaleţe duce la un cuvânt straniu: bălmăjeală. Şi această bălmăjeală deranjează, pentru că, practic, e un ghem fără început şi fără sfârşit.
● Michelangelo a ţinut în mână 50.000 de scuzi de aur
– Vorbiţi-ne despre orgoliile artistului contemporan. Sunt mari?
– Nu mai sunt atât de mari. Artistul contemporan îşi recalibrează locul în lume. Există acum suficiente evenimente, cum sunt Bienalele mari de la Veneţia, de la São Paulo, unde artiştii se întâlnesc şi-şi omologhează opera. Astăzi, opinia publică ştie mai uşor un nume de actor decât un nume de pictor. Picasso, în vremea sa, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din lume. Gândiţi-vă, Michelangelo a ţinut în mână 50.000 de scuzi de aur, a fost foarte bogat. Picasso a avut automobil, ceea ce era o mare realizare pe atunci. Un automobil era la momentul acela la fel de scump precum astăzi un iaht. Dar, chiar şi Michelangelo a avut nevoie de un profesor ca Ghirlandaio. Chiar şi Leonardo a avut nevoie, Verrocchio a fost profesorul lui. Artiştii plastici sunt înlănţuiţi şi chiar dacă sunt aroganţi şi cred că au inventat lumea, destul de puţine dintre cele inventate sunt invenţiile lor reale. Multe sunt lucruri pe care le-au desprins şi pe care le-au învăţat de la înaintaşii lor.
– Îmi puteţi da exemple de artişti pe care-i admiraţi?
– Din arta românească, eu îi admir pe cei care au făcut parte din gruparea Prolog, deoarece, în vremuri tulburi, au reuşit să-şi păstreze cugetul curat. Din lumea mare, îmi place tare mult un neamţ pe care-l cheamă Georg Baselitz. Este binecunoscut pentru lucrările sale figurative de stil neoexpresionist, pictează figurile cu capul în jos. Eram student şi i-am văzut lucrările într-o expoziţie la Bucureşti. Îmi mai place şi Joseph Beuys, tot neamţ, care a expus în toată lumea. A fost pilot în Al Doilea Război Mondial şi a căzut cu avionul în zona Crimeei şi era grav rănit şi tătarii nomazi l-au găsit şi l-au uns în grăsime şi lână şi a supravieţuit. A devenit un creator vizual important şi această experienţă pe care a trăit-o a devenit un crez artistic pentru el.
● Profesoara Antoneta Botezatu m-a făcut să mă îndrăgostesc de lumea artei
– Cine v-a făcut să iubiţi arta?
– Admiraţia pentru frumos este un semn pe care îl primim la naştere, este un semn indelebil, aşa cum spun teologii, şi eu cred că, în mod secret şi fără cuvinte, în fiecare clipă, căutăm să ne urmăm acest crez al găsirii frumosului. Eu provin din localitatea băcăuană Nicolae Bălcescu, am învăţat la Colegiul Naţional „Gheorghe Vrănceanu”, şi în prima zi de liceu am fost în vizită la muzeu şi m-am gândit ce frumos ar fi să lucrez printre exponate. Şi gândul acela trecător mi l-am amintit peste vreo 10 ani, chiar când am ajuns să lucrez într-un muzeu. Eu, la acest liceu, am studiat Istoria Artelor, Istoria Religiilor. Profesoara Antoneta Botezatu m-a făcut să mă îndrăgostesc de lumea artei. Acum, peste ani, îmi dau seama că a avut un rol hotărâtor în alegerea profesiei mele.
– Câtă muncă se află în spatele acestor interesante prezentări de artă pe care le faceţi?
– Inevitabil, trebuie să te opreşti câteva clipe în ziua în care trebuie să vorbeşti şi să te gândeşti care sunt ideile pe care trebuie să le expui, pentru că altfel nu se poate. Cred că e foarte importantă privirea prietenoasă pe care o schimbi cu oamenii care te ascultă. Toţi cei care au vorbit vreodată mult mai bine decât mine în faţa unui public avizat spun că aceasta e cheia. Sigur, trebuie să creezi şi un fond captivant de idei care să rezoneze cu oamenii care te privesc. Şi să fii autentic, cred că este la fel de important.
● Iulian Antonescu era un neîntrecut specialist şi un strălucit orator
– N-aş vrea să încheiem fără să-l readucem în atenţie pe marele om de cultură Iulian Antonescu, născut la Piatra-Neamţ, ctitorul muzeisticii băcăuane.
– Avem la muzeu un act de donaţie şi pe acest document există semnătura lui Iulian Antonescu. Este o semnătură care ne prezintă omul: blând, cald; omul care făcea literele destul de mari astfel încât să arate chiar şi pe o simplă foaie că poţi cuceri lumea. Şi Iulian Antonescu, mai ales, prin talentul său oratoric, chiar a cucerit lumea. În anul 1971, când deja se pregătea să plece la Bucureşti şi să devină importantul director al Direcţiei Generale a Muzeelor din România, era un om care deborda de încredere. Era un neîntrecut specialist şi un strălucit orator. Toţi cei care au avut şansa să-l audă vorbind au fost vrăjiţi de lucrurile pe care le ştia şi de felul în care rostea cuvintele. Din păcate, a scris foarte puţin, dar, să ştiţi, nici Iisus n-a scris foarte mult, nici Socrate. Mai mult de atât, este foarte trist că niciun discurs, nicio prelegere de-ale sale n-au fost înregistrate.
A consemnat Violeta MOŞU