Fără îndoială, în galeria marilor noastre spirite, alături de Eminescu, Grigorescu sau Enescu, numele lui Constantin Brâncuşi şi-a adjudecat aura de cel mai mare artist român. Este destul de greu însă să încerci să îi conturezi o imagine demnă de această aură, de dragostea cu care e adulat, de entuziasmul cu care e aplaudat.
De la cărţile lui Barbu Brezeanu (1974) şi Ionel Jianou (1963) încoace, dincolo de răbufnirile conjuncturale sau tipăriturile improvizate, prea puţini autorii români s-au impus în bibliografia internaţională. Printre aceştia trebuie menţionată, cu adâncă reverenţă, Doina Lemny care, prin temeinică cercetare ştiinţifică, aduce la zi mărturii şi date concrete menite să distileze şi să atenueze multe din frustrările legate de mitul Brâncuşi.
O observaţie frapantă asupra artistului, care şi-a pus traista în băţ şi a plecat să cucerească lumea, este că el se privea foarte atent când îşi construia propria imagine. E drept că a traversat Europa pe jos, dar s-a fotografiat cu desaga de pelerin când a ajuns în Montparnasse, ca să aibă o probă pentru această legendă. Dar mai târziu nu s-a mai lăsat fotografiat de ziarişti, a cucerit Parisul, a trecut oceanul, şi la un moment dat nu era aşa de bine cunoscut în Europa, pe cât era de renumit în Statele Unite.
Un alt subiect spectaculos care trebuie demitizat este cel al presupusului refuz al Academiei Române de a accepta donaţia atelierului (cu tot conţinutul) pe care Brâncuşi ar fi făcut-o statului român. Se citează, în acest sens, procesul verbal al şedinţei Academiei Române, din 7 martie 1951, care consemna, de fapt, o dispută despre realism şi formalism, cu exemplificări pe opera lui Brâncuşi şi Paciurea.
Faptele arată că după obţinerea cetăţeniei franceze, prin testamentul său din data de 12 aprilie 1956 Bâncuşi donează statului tot ceea ce va conţine atelierul său din Impasse Ronsin nr.11, cu obligaţia asumată de către statul francez de a-l reconstitui, integral, în spaţiile Muzeului de artă modernă din Paris. Şi această decizie se datora nu doar faptului că Parisul oferea o vizibilitate infinit mai mare decât Bucureştiul, ci şi ostilităţii sculptorului faţă de regimul comunist-stalinist din ţară.
De altfel şi amintirile sale legate de plaiurile natale nu erau tocmai plăcute. Deşi distins cu Ordinul „Steaua României” de către regele Ferdinand I (1923) şi decorat cu Ordinul „Meritul Cultural pentru Arte Plastice” oferit de regele Carol al II-lea (1931), sculptura lui nu era bine apreciată în ţară. În perioada interbelică, Ansamblul de la Târgu Jiu a fost ţinta unor critici vehemente, venite în special din partea presei conservatoare şi a adversarilor premierului liberal Gheorghe Tătărescu.
„V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti”, ar fi oftat Brâncuşi, prin 1930, la ultima vizită în România, dar nu există o sursă scrisă sau o înregistrare oficială care să confirme afirmaţia.
Şi, ca să se continue tradiţia, a mai existat şi o tentativă de demolare a Coloanei Infinitului în anii 1950 (perioada 1951-1953), la iniţiativa unui lider al tineretului comunist din Târgu Jiu, însă opera de „artă decadentă” a rezistat tractoarelor ruseşti IAR, lanţurile de tractare cedând de fiecare dată.
Tot de zona legendelor ţin şi relaţiile sale cu numeroasele femei, fie ele prietene, vizitatoare, modele, iubite, muze care i-au călcat atelierul. Trata cu umor chestiunile intime, era iubit de femei, dar ele nu constituiau centrul lui de interes: mai întâi opera! E musai de amintit aici însă târzia poveste de dragoste cu balerina Marthe Lebherz pe care a întâlnit-o la Paris în 1925 (când ea avea 20 de ani şi el 50), cele aproape 100 de scrisori dintre ei devenind un celebru roman epistolar – Brâncuşi & Marthe. „Romanţul” e important şi pentru că oferă informaţii şi despre călătoria sculptorului, la începutul anului 1926 la Expoziţia personală, de la Wildensein Gallery, New-York. O călătorie care a provocat celebrul proces câştigat în 1928 de Brâncuşi împotriva Statelor Unite, prin recunoaşterea lucrării „Pasărea în spaţiu” drept operă de artă.
Nu putem încheia fără a reaminti câteva tuşe din mitologia personajului. Atelierul lui din Impasse Ronsin era deschis întodeauna tuturor oaspeţilor care dădeau un telefon înainte. Prezenta lucrările îndepărtând husele ca un magician, într-un anumit ceremonial, histrionic – le iubea atât de mult şi era teribil cu cei care încercau să le atingă. Nu intra în bârfe de atelier, nu vorbea despre arta sa sau a interlocutorilor, nu dădea sfaturi: „ori sunteţi sculptor, ori nu sunteţi”. Era extrem de pudic şi de discret. Era respectuos, amabil, generos. Şi nu se sfia să ofere o şampanie bună oaspeţilor agreaţi. Chiar dacă o oferea într-un borcan de iaurt.
Mircea ZAHARIA