● La taifas cu pictorul Dumitru Bezem
– În apropierea Sărbătorii Sfântului Dumitru ne-am bucurat de prezenţa dvs. la vernisajul unei expoziţii personale, la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel”. Tot atunci, am aflat că aţi împlinit o vârstă care poate fi numită sacră. Sunteţi de acord cu Mircea Eliade atunci când spune că „sacrul se ascunde în profan”?
– Încerc să răspund la acestă întrebare cu ceva care ar putea părea paradoxal. Pornesc de la vorbele lui Oscar Wilde, care gândea că adevăratul miracol al vieţii se află în lumea vizibilă, nu în cea invizibilă. Noi, artiştii, suntem obligaţi să redăm, să răstălmăcim cu posibilităţile noastre lumea vizibilă. Asta fac de fapt şi oamenii de ştiinţă, ajungând la nişte praguri de-a dreptul periculoase. Numai că în artă nu se întâmplă aşa, ea fiind un continuu îndemn spre armonie, spre frumos, spre bunăvoinţă şi compasiune. N-ai cum să nu fii de acord cu Mircea Eliade.
– Am văzut de curând câteva expoziţii celebre şi incitante, care m-au marcat, cum ar fi cea a lui Gustav Klimt de la Palatul Belvedere sau cea a lui Marc Chagall de la Palatul Albertina, ambele din Viena. Parafrazând titlul unui film celebru, vă întreb:„Vă place Klimt?”
– Aaa, o întrebare foarte interesantă. Am văzut „Vă place Brahms?” şi am găsit şi cartea doamnei Sagan la un anticariat. Eu sunt un fervent vizitator al magazinelor de antichităţi şi al anticariatelor. Vreau să spun că există câteva filme pe care eu le consider absolut geniale. Spre exemplu „Casablanca”, cu Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart. Printre actriţele mele preferate se numără Sophia Loren, Marlene Dietrich, Greta Garbo şi bineînţeles Ingrid Bergman. Femei frumoase şi inteligente, care prin simpla lor apariţie exprimă aproape totul şi impun.
Dar, printre filmele tinereţii mele pot aminti şi câteva producţii româneşti de excepţie, cum ar fi ecranizările după Caragiale, cele în care a jucat marele Grigore Vasiliu Birlic, apoi „Reconstituirea” – regizat de Lucian Pintilie şi multe altele. Ca artist, am fost impresionat de lumea inefabilului şi a misterului făurită de Andrei Tarkovsky, de poezia şi dramatismul peliculelor semnate de Nikita Mihalkov. Indiferent de curentele ideologice actuale şi de resentimentele istorice, noi românii am apreciat mereu valorile culturii ruse. Eu am savurat şi literatura lui Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev. Acum zâmbesc pentru că îmi vine în minte un personaj celebru, schiţat de Ivan Goncearov şi ecranizat de Nikita Mihalkov în „Câteva zile din viaţa lui Oblomov”, un film despre contemplaţie şi lene, atât de dragi nouă artiştilor …
Dacă revenim la întrebare, pot spune că Klimt, Egon Schiele şi întreg secesionismul vienez m-a impresionat, acest curent fiind o alternativă la expresionismul german. Secesionismul este o mişcare culturală de amploare care înmagazinează expresivităţi cu nuanţe atât armonice cât şi dizarmonice, sub influenţa freudismului şi a altor filosofii ale momentului respectiv. Klimt mi se pare cel mai reuşit reprezentant al acestui curent şi al acestei atitudini. Sigur, Egon Schiele vine cu o investigare mai dură a existenţei şi cu o intensitate mai mare a creaţiei.
– Este uşor de observat că încercaţi prin pictura dvs. să aduceţi un strop de armonie semenilor. E o compensare? Credeţi că lumea noastră se îndepărtează de armonie?
– O, daaa… Pe măsură ce avansăm în timp, noile tehnologii ne îndepărtează de ceea ce numim partea sensibilă a receptării naturii, frumosului din viaţă şi lumea înconjurătoare. Eu am trăit foarte apropiat de natură, aici în zona Neamţului, a Tarcăului, adică la Straja, unde erau bunicii după mamă şi la Stejaru, unde am avut casa părintească. Mi-aduc aminte că de multe ori, copil fiind, ieşeam în faţa casei, mă aşezam pe un preş şi de acolo priveam cerul, încercam să simt mirosul florilor, mă cufundam în lumea lecturii şi astfel gustam această atmosferă impregnată de bine şi armonie. Atmosferă pe care o pierdem simţitor cu trecerea timpului. Consider că echilibrul şi sănătatea unei societăţi consistă într-o apropiere permanentă de natură şi bucuriile pe care ni le poate oferi aceasta. Şi apoi, înclinarea spre armonie presupune un context în care îţi pui în acord trăirile tale intime cu mediul care te înconjoară. Pictura mea este ca un jurnal, în care din când în când punctez anumite etape ale existenţei mele. Spre exemplu, prin Piatra-Neamţ am avut primul contact cu un oraş, cu Strada Mare, cu dughenele evreieşti şi cu atmosfera încântătoare de atunci. Îmi place şi acum să investighez, în oraşele mari din ţară şi din străinătate, străzile şi clădirile care aduc aminte de istoria regiunilor respective. În Franţa, în Italia, în Germania – am căutat locuri cu un farmec aparte acoperite de evenimente care au dat un anumit sens existenţei noastre.
– Cineva spunea că „frumuseţea va salva lumea”. Trebuie să mai credem în actualitatea acestei idei?
– Da, cred în ceea ce a spus Dostoievski. Frumuseţea şi o gândire umană nealterată de interese obscure şi materiale…
– Sunteţi mulţumit de condiţia artistului din ziua de astăzi?
– Pictura şi arta în general reprezintă o asumare individuală. Eu nu pot răspunde în numele întregii bresle, mai ales că dintotdeauna lucrurile acestea au fost foarte complicate. Să ne gândim numai la anumite perioade frâmântate din arta contemporană, spre exemplu după primul război mondial, când artiştii s-au exprimat expunându-se în faţa unei societăţi ostile, cu mai multă sau mai puţină fermitate. Arta este o formă a vieţii, este un fel de a trăi şi a demonstra şi altora că exişti. N-am cultivat niciodată ideea că arta nu poate fi accesibilă. Desigur, ai nevoie de un nivel cultural pentru a o recepta. Eu optez în principal pentru cultivarea imaginii în modul tradiţionalist şi cred în vigoarea acesteia transferate prin intermediul unei expresivităţi plastice. Nu m-am considerat niciodată un artist vizual, deşi am făcut şi sculptură, am încercat şi experimente artistice. Profesorului meu Hatmanu îi datorez faptul că m-a întărit în ideea că pot fi pictor. El obişnuia să spună că dacă eşti pictor îţi este de ajuns.
– Cele povestite mai sus mă duc cu gândul la un alt mare profesor de-al dvs., Petru Hârtopeanu, care în ciuda carierei strălucite din România a ales să părăsească ţara, stingându-se din viaţă în anul 2001, la Frankfurt am Main. Aţi avut şi dvs. tentaţia străinătăţii?
– Aici este o întreagă poveste. Mulţi l-au uitat pe acest pictor, dar eu nu. Am semnătura dumnealui pe diploma mea de absolvire, pe care am văzut că am terminat studiile cu media 9,50, în ciuda faptului că eu ştiam că am fost mereu un student de nota 10. Pentru că aşa îmi spunea profesorul Petru Hârtopeanu, care a ţinut la mine şi m-a încredinţat în permanenţă că pot să fac mai mult, dându-mi multă încredere de sine. În legătură cu plecatul în străinătate, trebuie să spun că am avut colegi care au ales acest drum, unii s-au realizat acolo, alţii mai puţin. Eu îmi doream să-mi demonstrez mie că pot să trăiesc aici şi pot să mă realizez în România. Aveam de partea mea tinereţea şi toate mijloacele asigurate printr-o muncă asiduă de atelier, chiar din timpul facultăţii. Eram optimist, credeam în talentul meu…
– Credeţi că talentul unui pictor poate fi depăşit de opere create de inteligenţa artificială? Vă simţiţi ameninţat?
– Aici lucrurile sunt nuanţate. În anumite domenii, inteligenţa artificială, pentru că este creată de om, poate ajuta la realizarea unor descoperiri epocale şi poate fi un instrument valoros, spre exemplu în medicină, în cunoaşterea mediului, în arheologie etc. Dar, în arta plastică poate constitui o ameninţare. Am văzut deformări legate de interpretarea operelor unor mari artişti. Sentimentul meu este că doar artistul, cu fibrele lui, cu firea lui, cu transferul emoţional şi afectiv pe care-l poate face, creează opere veritabile. Ceea ce inteligenţa artificială nu poate face, aşa cum încearcă să ne păcălească unii.
– Scriitorul Vianu Mureşan afirmă într-un interviu din revista Apostolul că „bunătatea este forma cea mai profundă a inteligenţei umane”. Subscrieţi?
– Cum să nu, cum să nu! Universul este creat prin bunătatea lui Dumnezeu… Coborând mai aproape de noi, ajungem la Dalai Lama care spune că bunătatea şi compasiunea pot echilibra această lume. Eu cred că bunătatea este ultima noastră posibilitate de supravieţuire. Ea poate fi asociată uneori cu inocenţa, cu dispoziţia firească pentru o apropiere fără limite de semeni. Păcat că bunătatea este contestată de cei care se sprijină pe cârjele întunericului. Însă noi trebuie să trăim în lumină şi în îndumnezeirea care ne-a fost dată. Un creştin este pe jumătate înger pe jumătate om. Credinţa şi bunătatea sunt legate de nevoia noastră de a gândi existenţa spre o treaptă superioară, ceea ce este ceva salvator. A fi credincios înseamnă a te înţelege mai întâi pe tine însuţi şi apoi de a te apropia de lucrurile mai înalte, de spiritualitate.
– Ce gând îndreaptă spre viitor pictorul Dumitru Bezem la vârsta sacră de 77 de ani?
– Îmi doresc mie şi semenilor mei multă bunăvoinţă şi înţelegere a existenţei şi a momentului pe care-l trăim. Nu e mare scofală să-ţi numeri anii şi nici să-ţi faci retrospective, ci mai degrabă să crezi că încă mai ai putere şi să-ţi dovedeşti că eşti viu. Nu mi-am făcut încă retrospective, consider că încă pot picta, pentru că arta, în primul rând mă ajută să comunic mai bine cu lumea în care trăiesc.
Gianina BURUIANĂ