Prefaţăm articolul nostru cu o poezei a lui Grigore Vieru, „Legământ”, inclusă în volumul „Numele tău” (1968), dedicată celui care a nemurit limba română, Mihai Eminescu.
„Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape,
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai deprate
Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.”
* * *
Grigore Vieru, născut pe 14 februarie 1935 în satul Pererita, Basarabia, reprezintă o voce distinctă şi profundă în peisajul literar al secolului al XX-lea. Crescut în spiritul tradiţiilor moldoveneşti, dar şi sub povara istorică a unor vremuri tulburi, Vieru a transformat experienţele sale de viaţă în opere de o sensibilitate aparte. De-a lungul carierei sale, a fost nu doar un poet, ci şi un simbol al rezistenţei culturale şi al dorinţei de unitate naţională.
Poezia lui Grigore Vieru reflectă un univers marcat de simplitate, iubire şi dor. Fie că scria despre mamă, despre limba română sau despre patria natală, cuvintele sale purtau o încărcătură emoţională deosebită. Sensibilitatea sa lirică a transformat teme cotidiene în meditaţii universale, iar dorul de neam şi identitate a devenit un fir roşu al creaţiei sale. Poezia sa nu este doar un act artistic, ci şi o declaraţie de dragoste pentru cultura română şi valorile ei.
Poezia lui Grigore Vieru, adunată în volumele de sinteză precum Scrieri alese (1984), Rădăcina de foc (1988), Curăţirea fântânii (1993), Văd şi mărturisesc (1996) sau Strigat-am către tine (1999), reprezintă o operă dedicată vieţii, în toată complexitatea şi frumuseţea ei. Ioan Alexandru, unul dintre cei mai profunzi comentatori ai poeziei româneşti, a sintetizat în mod admirabil esenţa operei lui Vieru, definind-o drept „o poezie slujitoare întru edificarea vieţii în tot ce este ea minune şi bunătate şi lumină”. Această caracterizare surprinde dimensiunea spirituală şi umanistă a creaţiei lui Vieru.
În primul rând, versurile lui Grigore Vieru sunt animate de o iubire profundă pentru viaţă, văzută ca o minune ce merită celebrată. În poeziile sale, el găseşte frumuseţea în gesturile simple, în natura care ne înconjoară şi în relaţiile umane autentice. Volume precum Curăţirea fântânii reflectă această tendinţă de a reda o purificare a sufletului şi a spiritului prin întoarcerea la esenţial. El reuşeşte să transforme fragmentele cotidiene în prilejuri de meditaţie asupra sensului existenţei.
Un alt aspect definitoriu al poeziei lui Vieru este dimensiunea sacră a vieţii, care se regăseşte în aproape toate volumele sale. Strigat-am către tine (1999) este, în esenţă, o colecţie de rugăciuni poetice, prin care poetul îşi exprimă credinţa în divinitate şi în valoarea spirituală a vieţii umane. Pentru Vieru, lumina devine un simbol al cunoaşterii, al iubirii divine şi al adevărului. Poezia sa este, astfel, o căutare a unei purităţi pierdute, o tentativă de a recupera armonia dintre om şi univers.
Minunea, bunătatea şi lumina despre care vorbeşte Ioan Alexandru sunt reflectate şi în atitudinea lui Grigore Vieru faţă de limba română. În Rădăcina de foc (1988), poetul celebrează limba maternă ca pe un dar sacru, esenţial pentru identitatea şi unitatea unui popor. Versurile sale, dedicate limbii române, sunt pline de o veneraţie aproape religioasă, transformând-o într-un altar al memoriei colective şi al valorilor naţionale.
Bunătatea, ca trăsătură umană esenţială, este un alt pilon al poeziei lui Vieru. În volumele sale, bunătatea este legată de iubirea maternă, de respectul pentru tradiţii şi de grijă faţă de ceilalţi. În această lumină, opera sa devine un îndemn la umanitate şi la păstrarea unui cod moral bazat pe valori universale. Astfel, Vieru nu este doar un poet al sentimentelor, ci şi un ghid moral, ale cărui versuri invită la introspecţie şi la bunătate.
Un alt element cheie al poeziei lui Grigore Vieru este sensibilitatea cu care tratează teme precum dorul, pierderea sau sacrificiul. În Văd şi mărturisesc (1996), poetul explorează complexitatea emoţiilor umane, de la dorul pentru patria natală până la tristeţea pentru vremurile apuse. Această sensibilitate nu este una fragilă, ci mai degrabă o expresie a unei profunde înţelegeri a condiţiei umane.
Grigore Vieru este, fără îndoială, un poet al identităţii. Poezia sa reflectă o legătură puternică cu rădăcinile sale basarabene, dar şi cu întreaga spiritualitate românească. Volumele sale de sinteză sunt mai mult decât simple colecţii de poezii; ele sunt manifestări ale identităţii culturale şi ale luptei pentru păstrarea valorilor naţionale. Fiecare poem devine un stindard al identităţii româneşti, în ciuda contextului istoric dificil în care a trăit.
Dimensiunea luminii în poezia lui Vieru se extinde şi la relaţia sa cu cititorii. El nu scrie doar pentru sine, ci şi pentru a aduce o rază de lumină în vieţile altora. Mesajele sale sunt directe, sincere, încărcate de o claritate şi o simplitate care le fac accesibile tuturor. Această „luminozitate” a poeziei sale nu este doar una stilistică, ci şi morală, punând accent pe valorile esenţiale ale existenţei.
Ioan Alexandru avea dreptate când afirma că poezia lui Vieru este „slujitoare”. Poetul a văzut în creaţia sa o misiune, aceea de a înălţa spiritul uman şi de a oferi cititorilor o busolă morală şi spirituală. Într-o lume deseori marcată de întuneric şi confuzie, versurile lui Grigore Vieru sunt ca nişte stele care luminează drumul.
În concluzie, Grigore Vieru este un poet al identităţii şi sensibilităţii, un creator care a reuşit să transfigureze realitatea prin poezie. Opera sa este o mărturie a frumuseţii vieţii, o pledoarie pentru lumină, bunătate şi minune. În paginile sale, cititorul găseşte nu doar cuvinte, ci şi o profundă înţelegere a sufletului uman şi a valorilor care ne definesc ca oameni.
(Continuare în numărul următor)
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI