Alina Grigore, actriţă, regizoare, scenaristă:

Iubesc mult mai mult să regizez decât să joc

Actriţa, regizoarea şi scenarista Alina Grigore (n. 30 decembrie 1984, Bucureşti), absolventă a Colegiului Naţional „Petru Rareş” şi a UNATC (2007, clasa profesorilor Ion Cojar şi Adrian Titieni), s-a obişnuit cu ştacheta exigenţei încă de pe vremea când coordona trupa de teatru „Teen Act” şi culegea laurii la festivalurile de teatru pentru adolescenţi organizate în ţară. Anul trecut şi-a probat talentul şi în regie, lungmetrajul său de debut „Crai Nou” devenind câştigător al marelui premiu la Festivalul Internaţional de Film de la San Sebastian. Faţă de lumea teatrului unde te confrunţi, clipă de clipă, cu efemerul, pelicula dă, totuşi, senzaţia duratei şi a concreteţei creaţiei. Este ca o instanţă de control pentru perfecţionişti, pentru ambiţioşi, pentru oameni ca Alina Grigore. Fondatoare a şcolii private de teatru şi film Inlight, Alina Grigore este doctorand şi asistent la UNATC – clasa profesorului universitar Mircea Gheorghiu.

– Piatra-Neamţ mai reprezintă acasă pentru Alina Grigore?

– Întotdeauna. Am stat în Piatra-Neamţ din clasa a IV-a şi până la terminarea liceului. Am avut recent o întâlnire cu elevii de la „Petru Rareş”, în care am vorbit despre libertatea de exprimare. Eu, în timpul liceului, am avut această libertate de exprimare, care m-a ajutat mult în viaţă. Profesorul făcea echipă cu elevul. Nu simţeai că profesorul retează din aripi şi pune picioare tradiţionale. Mi se pare că rolul cel mai important pe care-l are cultura în general e cel educativ. Am fost a patra şefă a trupei „Teen Act”. Mă duceam la Primărie cu tot felul de insigne, de scrisori şi spuneam: „Domnule primar, avem şi noi nevoie de bani să plecăm la Timişoara”, şi ne dădea. Cred că „Jocul de-a vacanţa” a fost cel mai de succes spectacol al nostru, în regia lui Erwin Şimşensohn. De fiecare dată, mă întorceam cu premii de interpretare. Trupa „Teen Act” era recunoscută peste tot în România.

– Cum prinde contur o idee pentru a fi transpusă într-un film de lungmetraj?

– Dacă vorbim despre „Crai Nou”, am ţinut un jurnal observaţional şi din această postură de martor mi-a plăcut să văd ce se întâmplă în jur. M-a intrigat lumea de aici, în special cea din comunitatea rurală, şi mai târziu am început să documentez ceea ce am scris în manuscris şi aşa s-a născut ideea scenariului pentru pelicula „Crai Nou”. Nu e ceva singular, e mai degrabă vorba despre mediul rural românesc la modul general. Filmul spune povestea procesului de dezumanizare a unei femei din mediul rural. Acest proiect a picat de trei ori la sesiunile de finanţare ale Centrului Naţional de Cinematografie, iar unul dintre refuzuri a fost pe motiv că „tema femeii nu mai este actuală”.

– Spuneaţi că un actor este dator să caute. În cazul regizorului e mai profundă, mai puternică această căutare?

– E important ca regizorul să aibă puterea să coboare din ipostaza de regizor-Dumnezeu şi să reuşească să devină un colaborator al echipei. E foarte important ca regizorul să permită fiecărui membru al grupului să se exprime creativ. Mi se pare că iese un produs mult mai complex în momentul în care fiecare actor e lăsat să se exprime şi avem un proces creativ colectiv.

Noi am muncit trei ani la film, atât pe partea de documentare, cât şi pe cea de înţelegere a personajelor, a rolurilor. Am căutat motivaţiile personajelor şi am încercat să aducem explicaţii şi argumente scopurilor scenice. Pentru mine, colaborarea e vitală în descoperirea unor relaţii şi situaţii de viaţă. Mă interesează mai degrabă procesul decât rezultatul final, mă interesează mai mult relaţiile dintre personaje decât povestea filmului. Nu consider acest proiect un produs artistic, ci un rezultat al unei cercetări sau experimentări.

– Cum aţi reuşit să surprindeţi ansamblul modului de a gândi, de a simţi prejudecăţile oamenilor pentru a realiza acest film?

– Am încercat să înţeleg din perspectivă psihologică mai ales ce înseamnă ipostaza de victimă. Nu trebuia să fie un film nici feminist, nici despre violenţa domestică, ci mai degrabă despre ea (Irina, personajul principal – n. a.), care încearcă şi reuşeşte până la urmă să supravieţuiască unui mediu toxic care, în mare parte, otrăveşte dorinţa ei de a se educa. Vizual, am lucrat cu Adrian Pădureţu foarte bine, am zis să nu facem un film observaţional, ci să avem curajul să ne asumăm o perspectivă a Irinei. El a transpus estetic şi vizual tot ce îmi doream eu.

– Cum aţi ales distribuţia?

– M-a ales ea pe mine. Am avut nevoie, fiind un film de debut, să lucrez cu oameni care mă cunosc foarte bine, pentru că încrederea facilitează comunicarea eficientă. Sunt oameni cu care am mai lucrat. Energia a fost intensă şi s-a lucrat cu multă pasiune.

– Acum, după această recunoaştere internaţională de la San Sebastian, vă simţiţi a avea mai multă responsabilitate pe umeri?

– Deloc. Asta simţi în momentul în care cauţi cu orice preţ recunoaştere internaţională. Iubesc mult mai mult să fiu regizor decât actor. Însă, cel mai mult îmi place să fiu pedagog, profesor de actorie. Cumva am ajuns să avem o metodă aproape proprie de dezvoltare a scenariilor şi de lucru cu actorii. Ne adunăm cu toţii la masă, deci actorul nu mai stă singur acasă şi repetă, şi facem împreună munca asta de căutare. Talentul nu mă interesează deloc, nici nu cred în el. Mă interesează oamenii pasionaţi, care au respect faţă de ceilalţi. Partea de talent va ieşi la iveală, dacă actorul este implicat şi are un dram de potenţial creativ.

– Vom mai auzi de actriţa Alina Grigore?

– Doar în filmele lui Adrian Sitaru sau Cristi Puiu sau în filmele în care se lucrează cu adevărat în detaliu cu actorul. În rest, nu mă mai interesează deloc să joc în filme în care mi se dă un scenariu, repet o lună şi filmez două săptămâni. Eu nu blamez această metodă, însă, pe mine, ca actriţă, mă interesează o muncă intensă, un efort intelectual complex.

– Spectatorul ştie, azi, mai bine ca ieri, ce vrea?

– Spectatorii trebuie obişnuiţi să analizeze un conţinut, să prindă o idee. E de datoria şi responsabilitatea noastră să educăm publicul. Dacă vom continua să proiectăm la cinematografe doar filme comerciale şi să prezentăm la televizor doar seriale insipide, spectatorul, că vine educat sau needucat, o să se uite la ce-i dai, acesta-i adevărul.

A consemnat Violeta MOŞU