De cele mai multe ori, personalitatea unui scriitor se reduce la câteva date care desenează evoluţia sa în spaţiul unor trasee literare sinuoase sau limpezi, precum şi la un complex de exegeze critice. Adeseori, pentru o receptare corectă, nuanţată a operelor publicate, cititorul are nevoie de un îndrumar care să-i limpezească plăcerea lecturii şi să-i orienteze paşii prin hăţişurile direcţiilor şi tendinţelor literare contemporane. Este şi cazul lui Ştefan-Augustin Doinaş, poet ale cărui începuturi sunt indisolubil legate de Cercul literar de la Sibiu.
Pe numele său adevărat, Ştefan Popa, poetul vede lumina zilei la 26 aprilie 1922, într-o casă de oameni înstăriţi, dintr-o localitate de lângă Arad. Referitor la averea familiei – aşa cum avea să declare mai târziu însuşi poetul – facem următoarea precizare: „pe vremea represiunii comuniste, părinţii mei au fost declaraţi chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 hectare de pământ”.
După studii făcute într-o perioadă tulbure la universităţile din Sibiu şi Cluj-Napoca, Ştefan-Augustin Doinaş se dedică literaturii, cunoscând, cu fiecare volum, confirmarea. Se face remarcat ca poet, eseist, traducător, academician, politician, dar şi deţinut politic.
*
Fenomenul literar românesc a urmat o evoluţie aparte în comparaţie cu alte literaturi naţionale. Socotită îndeobşte o literatură tânără (aprecierea are în vedere, în primul rând, literatura cultă), literatura română trăieşte, totuşi, o tinereţe care nu exclude vechimea şi străvechimea chiar, dacă luăm în considerare folclorul. Căci, prima formă de organizare şi de comunicare artistică prin cuvânt este literatura populară, iar conţinutul ei atestă această nobleţe a vechimii. Astfel, în folclor, întâlnim imagini poetice care sugerează forme de viaţă arhaică, pre-creştină şi chiar pre-latină. Poezia ritualică de fertilizare, unele descântece sau blesteme, anumite colinde, doine şi balade conţin straturi şi substraturi de credinţe în zei. Pe de altă parte, miturile şi reprezentările mitologice din balade şi basme, mai ales, sunt dovezi ale caracterului străvechi al culturii şi al literaturii noastre.
Format la „Şcoala lui Lucian Blaga”, Ştefan-Augustin Doinaş reface specia baladescă şi-i dă o strălucire pe care această specie nu a mai cunoscut-o decât în literatura populară. Reprezentanţii Cercului literar de la Sibiu – care reunea, printre alţii pe Radu Stanca, Ioanichie Olteanu şi Ştefan-Augustin Doinaş – şi-au propus să scrie chiar balade, reprezentând o specie literară mai veche, în care Goethe vedea „suprema formă a poeziei lirice”. În articolul „Resurecţia baladei”, publicat în „Revista Cercului literar de la Sibiu”, în mai 1945, Radu Stanca arăta că, în balade, liricul recurge la forma indirectă a unei travestiri, iar baladesc înseamnă prezenţa dramaticului în interiorul poeziei lirice. De asemenea, se stabileau trei tipuri de baladă: lamentaţia baladescă, în genul lui Francois Villon, în care anecdota e un simplu pretext generator al stării lirice; legenda sau eposul, în care confesiunea lirică este filtrată prin arta de a povesti; şi balada propriu-zisă, în care procedeele dramatice (replică, dialog, conflict) trec în prim-plan, obligându-l pe poet să manifeste un fel de obiectivitate faţă de evenimentul narat.
Aşadar, întoarcerea la baladă reprezenta, în intenţia membrilor Cercului literar de la Sibiu, o atitudine polemică, de opoziţie faţă de revărsarea abundentă, programată a subconştientului în creaţia lirică dintre cele două Războaie Mondiale. Balada cerea mai multă intelectualitate, având nevoie de o construcţie elaborată, iar, pentru lărgirea spectrului emoţional, esteticul era însoţit de valori etice, magice, politice şi nu numai.
Debutul în revistă este consemnat în 1939, în „Jurnalul literar” călinescian, fiind continuat de colaborarea la „Viaţa românească” şi, mai ales, la „Revista Cercului literar de la Sibiu”. Încă de la început, destinul literar al lui Doinaş avea să se contureze ca unul de excepţie, prin premiul „Eugen Lovinescu” pentru volumul-manuscris Alfabet poetic, pe care îl primeşte în 1947.
Ecourile blagiene se fac simţite în întregul volum:
„La început a fost cuvântul IUBIRE. / Respiraţia ta ajungea până la mine / stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul / stăruia-n juru-ne ca o respiraţie tainică.” (Poem)
De altfel, şi universul tematic se configurează încă din perioada debutului: iubirea, cosmosul, istoria, poezia, filonul baladic – toate acestea prind relief liric printr-o succesiune de motive poetice. Spre exemplificare, iubirea este cea care se impune ca dominantă tematică a volumului Alfabet poetic:
„Ameţitoare, albă stalactită / care susţine bolta unui gând / cu trupul ei de raze spumegând, / cu gura tragică şi răzvrătită; / profil de-argint, ca marea-ntr-un intrând, / de unde praguri tot mai sus invită / spre-o altă lume, furtunos ivită / din mâluri şi azururi, rând pe rând.” (Amanta)
În Un zeu al hotarelor, iubirea carnală rămâne o vagă amintire a unei stări de vis:
„Un zeu al hotarelor stă între noi. / Sărutul rămâne pe umerii lui / şi zace uitat, putrezind ca mărul / din care cândva l-am muşcat amândoi. // Ne-aducem aminte că-a fost amărui. / Pe sânii de brumă, pe şolduri apoi / bogat pâlpâie cu flacăra-i părul, / aşa cum de-atunci nencetat îl văzui. / Acum eşti departe, iar visul e scrum. / O undă bogată-n fum şi dezastre / trecând spală lespedea unde şezum. // Acum înţeleg că până la moarte / de vârsta de foc, de inimi, de astre / un zeu al hotarelor ne desparte.”
Se află, aici, regretul pentru o poveste de dragoste care pare că s-a sfârşit înainte de a începe, precum şi dovada peremptorie a preocupării lui Doinaş pentru forma versului (poezia datează din 1942). De fapt, în acest prim volum, se amestecă măşti ale erosului cu elemente ale unui decor cu vagi răsfrângeri eminesciene şi blagiene:
„Aici am stat cândva, pe la amiaz, / cu măştile iubirii pe obraz, / sub cerul ce-şi scotea din slavă zeii / ca nişte-ntruchipări ale scânteii. / În semicerc, pe trepte, brazi, goruni / zvâcnind din svelte busturi de nebuni / priveau din verde marmură firavă / mişcarea noastră plină de otravă. / Un vânt umblat cânta necontenit / voinţa zeilor cu glas mărit / şi-ncetinindu-şi aripa sub tâmplă / stârnea, copilăros, peruca simplă.” (Măşti)
Cu Forma omului, discursul liric devine grav, poetul însuşi devenind un Creator în spirit platonician („Şi astfel după ce fiinţa omenească a fost tăiată în două, fiecare jumătate de om dorind pe cealaltă, se ducea să o caute”):
„În ziua cea dintâi, pe când lumina / ţâşnind în mari mănunchiuri de văpăi / nu limpezea nici dragostea, nici vina, / nici umbre moi nu presăra pe văi; // (…) // venea un uriaş, lovind pereţii / cu umbra unui trup hidos, diform, / şi se pleca să-şi vadă faţa hâdă / în recile oglinzi cu prund de-argint, / să plângă şi pe urmă să surâdă / gândind că, totuşi, apele îl mint.”
Scrisă în 1945 şi refăcută în 1950, balada Mistreţul cu colţi de argint (reprezentativă pentru „resurecţia baladei”) face parte dintr-un ciclu de nouăsprezece balade publicate în volumul Omul cu compasul din 1966. Opera este o fantastică poveste de vânătoare a unui prinţ din Levant, dar, încă de la început, se simte preocuparea autorului pentru a transmite semnificaţii dincolo de linia narativă a poeziei, astfel că aceasta trebuie citită mai degrabă ca o alegorie.
Într-adevăr, prinţul este un vânător ciudat, care îşi îndeamnă servitorii să intre în păduri nepătrunse după mistreţul cu colţi de argint, din poveste. Prinţul nu se simte ispitit de vânatul cu coarne, iar vulpile roşii şi iepurii mici, căprioara cuminte ori linxul cu ochi sclipitori îl lasă indiferent. El îşi zăreşte fantasma în hăţişurile pădurii, peste plaiuri, sau dincolo de brazi, înspre crestele munţilor. Mistreţul îl cheamă, îi face semn, îl ademeneşte, pufnind şi scurmând stingher în aşteptare; apa, iarba şi luna clipesc pe rând, „ca un colţ de mistreţ”; prinţul aleargă după vânatul cel mare Într-o goană imposibilă, care sfârşeşte neverosimil, prin răpunerea vânătorului.
Poezia este construită ca un dialog, întretăiat de scurte pasaje narative, între prinţ şi servitori. Apropierea de Don Quijote este vizibilă. La fiecare chemare a prinţului, servitorul răspunde cu îngăduinţa bunului-simţ care acceptă, uneori, jocul fanteziei, apoi râde, iar, la urmă, ajunge să dispreţuiască. Pentru el, prinţul este un nebun incapabil să se încadreze în dimensiunile realităţii, un nebun care-şi merită soarta, pentru că nici în ceasul din urmă nu pare a înţelege adevărul. Tot servitorul îi face cunoscut adevărul, dar prinţul îl refuză, fiindcă adevărul lui este altul, şi, de aceea, moare împăcat, absorbit, parcă, de forţa propriului vis. Niciun reproş nu se îndreaptă spre fiara care l-a ucis şi niciun regret nu-l însoţeşte – doar sunetul cornului, semn al izbânzii, se ridică spre cerul senin într-o scurtă şi duioasă melancolie:
„Dar vai! Sub luceferii palizi ai bolţii / cum sta în amurg, la izvor aplecat, / veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii / îl trase sălbatic prin colbul roşcat. // (…) // – Taci. / Mai bine ia cornul şi suflă întruna, / Să suni până mor, către cerul senin… / Atunci asfinţi după creştete luna / şi cornul sună, însă foarte puţin”.
Asta, desigur, la o primă lectură! „La altele, în succesiune ascendentă, aprofundată, pot fi deduse multe şi felurite semnificaţii, fireşte, oarecum convergente: simbolice, magic-religioase, spiritualiste” (Ion Rotaru). Balada lui Doinaş apare, astfel, ca o ars poetica, întrucât viziunea poetului asupra creatorului şi asupra creaţiei conţine aceleaşi sugestii etice care au plecat din legenda Meşterului Manole şi au devenit un mit fundamental al românilor.
Nicolae Manolescu (şi nu numai) consideră că baladele sunt partea cea mai originală şi mai rezistentă a poeziei lui Ştefan-Augustin Doinaş. Pe bună dreptate, de fapt! Parabole relativ simple, cu mai multe sensuri, uşor de înţeles, cu o anumită cantabilitate a versurilor, rotunde din punct de vedere compoziţional – baladele stârnesc şi astăzi interesul cititorilor de poezie, mai ales în şcoală.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI
(Continuare în numărul următor)