Leonid Ciobanu: Profesorul trebuie să fie un foarte bun psiholog

Mulţi dintre elevii Liceului de Arte „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ care au cucerit scenele naţionale şi internaţionale sunt într-o mare măsură rezultatul eforturilor dascălilor lor. Pe profesorul de instrumente tradiţionale Leonid Ciobanu îl vedem deseori cu elevii dumnealui la evenimente organizate în oraşul nostru, la concerte, serbări, recitaluri. Ne-a câştigat simpatia prin distincţie, bonomie, modestie şi dăruirea cu care îşi îndrumă învăţăceii. L-am zărit de curând în juriul Concursului Internaţional „Emanuel Elenescu” şi ca laureat pe scena „Sărbătorii Şcolii Nemţene”.

Născut pe 7 februarie 1955 în Republica Moldova, a urmat şcoala generală în ţinuturile natale apoi Colegiul de Muzică din oraşul Bălţi, unde a studiat ţambalul. Şi-a continuat studiile în timp ce performa şi în orchestra populară din Ungheni. Din anul 2000 este profesor la catedra de instrumente populare (nai şi ţambal) a Liceului de Arte „Victor Brauner” şi a avut, timp de doi ani şi o colaborare cu Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra-Neamţ.

 ♦ Domnule profesor Leonid Ciobanu, cum aţi „parcurs” drumul spre România?

– Am ajuns prima dată în România în anul 1974 cu orchestra de muzică populară „Struguraş” a Casei de Cultură din Ungheni. A fost un turneu mic ce a început la Iaşi şi a continuat la Paşcani, Ruginoasa şi Târgu Neamţ. Ţin minte că la Iaşi am evoluat după concertul Margaretei Pâslaru. Această primă incursiune a fost un moment crucial care mi-a marcat existenţa şi mi-a conferit primele reflecţii cu privire la o eventuală venire în România. Eu eram foarte legat de muzica românească, toată muzica bună era în sufletul meu şi îmi amintesc cum eram însetat să cumpăr o mulţime de discuri, mai ales cu orchestre de muzică populară din ţară şi diferiţi instrumentişti la vioară, taragot, acordeon.

A doua vizită în România a fost în anul 1976, în aceeaşi ipostază, când mi s-a cristalizat ideea de a mă stabili aici. Pe urmă am fost profesor un an la Ungheni, după care, din motive familiare am fost nevoit să mă întorc în localitatea de baştină – Drochia – unde m-am angajat la Şcoala de Muzică în 1977 şi unde din 1982 până am venit în România (2000) am fost director adjunct.

♦ De unde porneşte această dorinţă spre profesionalizarea instrumentelor populare?

– Această dorinţă de profesionalizare m-a urmărit pe parcursul întregii mele cariere. Nici în Moldova muzica tradiţională nu era lăsată de izbelişte, ci a apărut o tendinţă ca interpretarea să fie ridicată la nivel academic. Iniţial, ruşii ne luau în râs muzica populară, numind-o muzică din „karakum”, din pustiu. Asta în timp ce la Moscova se cântau cu instrumente populare ruseşti (balalaica, bestie, arcuş) uverturi şi alte piese interpretate la nivel înalt. Noi, basarabenii am început să le răspundem cu aceeaşi monedă, începând să înfiinţăm catedre de instrumente populare şi la colegii şi academii.

Eforturile mele personale sunt ca muzica populară să fie adusă la nivelul de interpretare a muzicii simfonice şi să nu mai existe discuţii că denotă amatorism iar lucrul acesta a necesitat multă muncă şi studiu serios pentru a-i păstra şi autenticitatea.

♦ Cum aţi perceput calitatea de membru în juriul Concursului Internaţional de Interpretare Muzicală „Emanuel Elenescu”?

– Nu este un lucru uşor să fii membru într-o comisie de asemenea anvergură, pentru că presupune o atenţie sporită şi este ceva foarte migălos. Ca să-i scoţi la lumină pe cei mai buni dintre cei buni trebuie un discernământ deosebit. În plus pregătirea elevilor este din ce în ce mai bună pe an ce trece iar nivelul de interpretare a muzicii populare progresează enorm. De aceea a fost o muncă titanică, obositoare dar şi o delectare să jurizezi asemenea performanţe.

♦ Care consideraţi că este „ingredientul” principal pentru succesul elevului?

– Profesorul trebuie să fie un foarte bun psiholog care, mai ales în muzică, trebuie să înţeleagă caracterul copilului şi să i-l poată transpune în piese. Eu consider că pentru reuşita elevului, relaţia cu mentorul său este esenţială. Desi­gur, fără muncă nu se poate face nimic şi talentul este necesar dar dacă există acest liant între profesor şi elev, rezultatele nu întârzie să apară.

♦ Şi dacă am ajuns la capitolul „rezultate” – cu ce vă mândriţi de-a lungul anilor?

– Pe parcursul anilor am format o pleiadă de elevi cu care mă pot mândri, care au fost laureaţi la diferite concursuri şi olimpiade şi care au urmat carieră artistică. Menţionez în primul rând pe Roxana Buştihan care a absolvit Conservatorul la Bucureşti iar în prezent a deschis o şcoală de nai în Italia. Apoi, tot la nai, Mădălina Luca, Adelina Chirilă şi Raluca Vasiluţ – toate absolvente de Conservator la Bucureşti care au urmat si masteratul; Adelina este profesoară la Liceul „George Enescu” din Bucureşti iar Raluca la Liceul de Arte de la Bistriţa Năsăud. Spre studii superioare la Iaşi s-au îndreptat Ioana Şerban şi Teodora Albu. La ţambal trebuie remarcaţi: Denis Samson – premiat la Olimpiada Naţională de la Arad (premiul III), Bacău (premiul II), Bucureşti (premiul II) şi Dan Pleşcan – în prezent student la Chişinău.

Anul acesta, la Olimpiada Naţională au ieşit în evidenţă Bianca Mihaela Gheorghiu care a obţinut premiul III şi Iulian Sbera – premiul II.

Eu consider muzica un mare dar de la Dumnezeu, este pentru mine o pasiune, o cale de dăruire dar care mi-a adus şi foarte mari satisfacţii. Este o ştiinţă şi o artă menită să aline şi să încânte sufletul omului, să-i aducă liniştea…

 A consemnat Gianina BURUIANĂ