– „Bună dimineaţa, Miraj!”
Şi Mirajul acesta se numeşte Eminescu, cel cu care, în miezul acestei luni, ne îmbrăţişăm spiritele într-o reîntâlnire generatoare de înfiorări. Orice nouă înveşmântare în protoplasmă umană aduce, pentru fiecare dintre noi, necesitatea de a ni se revela cerul şi de a descoperi Mirajul eminescian.
Un Eminescu, a cărui polivalenţă demiurgică nu cunoaşte egal. S-ar putea vorbi, astfel şi despre o lume a sculpturalului eminescian. În universul întruchipărilor statuare se petrece o dizolvare a timpului, spre a supravieţui, cu intenţie de eternitate, spaţiul. Oare „Luceafărul” său nu este un adevărat poem al întinderilor largi, pendulate între haos cosmic şi iatac de Domniţă, în vreme ce picăturile de devenire s-au transformat în stalactite decorative? Lumea de marmură anulează, în plăsmuirile ei de tăcere, orice foşnet protoplasmatic, sau vibraţie făuritoare de culori. Tocmai o astfel de năzuinţă după albul feeric al pietrei sculptate, după lucirile de zăpadă ale epidermei feminine şi după argintul rece al luminii selenare, învăluie întreaga creaţie a Nemuritorului.
– „Noapte bună, Constelaţie!”
Şi constelaţia aceasta, Eminescu se numeşte, cu care, odată apartenenţi oamenilor, simţim nevoia de a ne reîntâlni mereu, la fiecare neastâmpăr al inimii şi la fiecare maree a pieptului.
Un Eminescu, a cărui polivalenţă demiurgică nu cunoaşte egal. S-ar putea vorbi, astfel şi despre o lume a picturalului eminescian. Deşi bidimensională, arta penelului strecoară în noi evadarea înspre o zare subiectivă, înspre un orizont la care nu vom ajunge niciodată. Zborul spre altceva, un altceva istoric sau geografic, înfioară întreaga creaţie a „Zburătorului” de la Ipoteşti. Picturalul este acea lume în care vibraţia subtilă a fotonilor se constituie într-o adevărată chermeză a contrastelor şi într-un carnaval olar al culorilor. La fel şi în universul eminescian, cavalcada cromatică înlocuieşte pana cu penelul, albastrul alăturându-se focului, iar argintul de pe ape logodindu-se, pastoral, cu aurul aerului din amurguri.
– „Rămâi cu noi, Veşnicie!”
Şi Veşnicia aceasta, se numeşte Eminescu, a cărui venire între şi întru noi s-a zămislit, parcă, nu din carne de mamă, ci din magma spirituală a acestui pământ, din însângerările de legendă ale acestei istorii. O geneză şi un destin ale unui om, emanate din destinul şi geneza oamenilor săi. De aceea, poate, a fi lângă Eminescu, înseamnă a ne oglindi, asemenea unui Narcis, în lucirea fiinţării noastre şi a lui. Un Eminescu de la care, noi toţi cei coborâtori din muritoarea Cătălină, ne luăm rămas bun, unul după altul, de la El, Nemuritorul şi Singuraticul nostru Orfeu.
Gheorghe A. M. CIOBANU