Luna bătrânului IANUS, câmp magnet cu diagonale în mişcare cromatică patronată de zeul cu două feţe şi două glasuri, privind nostalgic şi critic spre trecut, dar şi optimist şi, totuşi, neliniştit spre ceea ce vine, reprezintă pentru mine un timp aparte, un început benefic al conştiinţei noastre. Gândul grav al Începutului, legat sau nu de un imaginar şi un mit al naţiunii – ivite la rândul lor din meandrele romantismului, sau, poate, asumate arhetipic din străfundurile ancestrale ale vieţii omeneşti pe pământ –, ni se revelează azi, în era succesivelor contestări şi a alternativelor infinite, nouă, celor ce nu mai luăm în serios o necesară filozofie a nuanţelor, ca fiind înconjurat de o anumită aură. Nu spun că aceasta ar fi neapărat sacră. Dar e bine să o luăm în seamă în perspectiva unor necesare antiteze şi revalorizări.
Dincolo de clişee şi de redundanţe de tot felul, 15 IANUARIE rămâne, fără putinţa contestărilor iconoclaste, o dată ce aminteşte de începutul poetic al limbii noastre, de transfigurarea ei poetică prin arderea alchimică a unui talent excepţional. În înaintarea unei colectivităţi spre sine însăşi, trecerea de la natură la cultură, de la actul inocent al experienţei la creaţia exemplară devine similar unei necesare conversii valorice întrucât ea singură justifică efortul de supravieţuire a omului şi a colectivităţii din care el face parte. Înclin încă să cred că acest gest întemeietor, dincolo de caducitatea sau exemplaritatea mitului eminescian, exagerat şi contestat cu egală fervoare, ar aparţine poetului Mihai Eminescu, prin scrisul său acesta realizând un salt calitativ, întemeietor, al culturii noastre moderne. Cert, el rămâne încă în ecuaţia noastră despre fascinaţia ideii de început.
Şi pentru a întregi ideea reuşitei literaturii române la începuturile ei, amintesc şi pe I. L. Caragiale, a cărui zi de naştere deja „se iveşte”. Există, cu siguranţă, o afirmare triadică în istoria literară românească la vremea zămislirii ei moderne din sec. al XIX-lea: Eminescu, Caragiale, Creangă. Primii doi sunt două temperamente diferite, ambele figurând ca „expresii culminante ale geniului critic junimist”. Eminescu e un canonic, un absolutist care anatemizează irevocabil, un indignat vindecabil doar prin mitul revolut. Îşi pierde, în intensitatea vervei satirice, cumpătul, deformează cu amărăciunea disperării. Critica eminesciană e spontană, incendiară, stimulând concesia „e poet”. Caragiale pare astfel, prin comparaţie, serenic. În fond, e un clasic în mijloace, un histrion complet în esenţă, care caricaturizează aparent senin. Modele incontestabile, deşi contestate, ale românilor din toate epocile, ei ar trebui să ofere postmodernilor care suntem, şi mai ales adolescenţilor, aflaţi permanent în căutare de posibile modele, o alternativă critică şi lucidă asupra a ceea ce înseamnă adaptare la modelele culturale şi de viaţă europene sau de aiurea. Prin funcţia sa, orice model este exemplar, dar ar trebui tratat cu moderaţia impusă de o abordare critică şi lipsită de orice patetism desuet. Ar trebui să le propunem în şcoală demitizarea şi întoarcerea la firescul unor exerciţii de admiraţie faţă de trecut. Aceasta ar fi marea lecţie culturală şi morală propusă de un autentic dialog între generaţii, a cărei menire o are azi învăţământul.
Istoria, derulare implacabilă a evenimentelor, asemănătoare timpului însuşi, trece, oarecum straniu, în gândirea noastră despre ea. Discursul istoric e întotdeauna profund subiectiv şi tocmai de aceea rămâne un act cultural şi metafizic. Data de 24 ianuarie 1859 intră şi ea într-o triadă a lunii lui Ianus care atestă faptele întemeietoare ale lumii româneşti ce începea să devină conştientă de sine însăşi într-un discurs naţional coerent, deşi uneori vizitat de ereziile patriotarde. Cu toate acestea, UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE, ca fapt istoric, se dovedeşte a fi unul fundamental pentru că a făcut evident esenţialul, a demonstrat valabilitatea obiectivă a unor norme ale vieţii sociale şi istorice româneşti, ilustrând autenticitatea istoriei concrete în care atunci am început să devenim şi noi activi.
Închei acest excurs printre diagonalele unui cuvânt oarecare cu ideea că eu cred că numai efortul comun, numai încrederea nestrămutată în puterea de creaţie şi de acţiune a adolescenţilor care ne sunt elevi, că numai efortul lor conştient şi critic, implicarea entuziastă în propria formare ne vor putea susţine în dorinţa de a construi ceva concret şi durabil, care să aibă perenitatea unor fapte de început asemănătoare celor pe care le-am evocat aici şi acum. Nu exagerez importanţa faptelor noastre, dar se poate ca ele să devină astfel.
Prof. Luminiţa-Georgeta VÂRLAN
Director – Colegiul Naţional „Petru Rareş”