Anul acesta s-au împlinit 84 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Nichita Hristea Stănescu s-a născut la data de 31 martie 1933, la Ploieşti şi a murit pe 13 decembrie 1983, în Spitalul Fundeni din Bucureşti.
În perioada 1944-1952 a urmat Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar între 1952-1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor”, „Necuvintele”, „Epica magna”.
De o frumuseţe rară, „îngerul blond” Nichita îşi fascina auditoriul atunci când recita sau vorbea despre poezie.
Este considerat atât de critica literară, cât şi de publicul larg, drept unul dintre cei mai valoroşi scriitori români, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici şi poetici.
Despre limba română, Nichita Stănescu spunea: „…atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente; o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.
Dar iată ce spunea „poetul necuvintelor” despre „poetul nepereche”:
„Vorba şi scriitura ne rămân puţine în faţa lui, dar nu atât de puţine ca să nu-l înălţăm tot mai sus, generaţie de generaţie, an de an. Şi cu atât ţara ne e mai mândră, mai în lucrare şi mai împlinită, cu atât dorul şi dragul şi timpul nostru de Eminescu este mai mare”. („O aniversară”, în volumul „Amintiri din prezent”, p. 116)
„Din plante simple, cea mai simplă – un fel de aer personal şi în acelaşi timp şi un fel de plămân al lui, este iarba. Eminescu poate fi comparat cu iarba. Când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros. De Eminescu ţi se poate face dor şi foame”. („Iarbă în naşterea ei”, în volumul „Amintiri din prezent”, p. 110)
Irina NASTASIU