• Puţină biografie
Întâmplarea norocoasă a făcut ca, în fiul unor învăţători dintr-un sat de la poalele Obcinei Stânişoarei (nu departe de Fălticenii lui Sadoveanu şi Lovinescu, aproape de Humuleştii lui Creangă – cu care poetul era înrudit prin strămoşii dinspre mamă, originară din Topoliţa Neamţului) să răsară un mare talent. Un talent incontestabil, manifestat iute, aproape deplin, numai până la vârsta de 21 de ani, atât cât i-a fost dat să trăiască în această lume.
În Şcoala de Literatură fiind, Nicolae Labiş i-a citit cu maxim interes pe marii scriitori şi poeţi interbelici, ca şi pe marii scriitori ai literaturii universale, dar a avut şi prilejul să cumpere cărţi, colindând anticariatele ori consultând documentele pe care le avea biblioteca şcolii. Labiş era mustrat în şedinţe, sancţionat chiar, pentru că îl frecventa pe Arghezi sau pentru că îi citea pe Charles Baudelaire şi pe Mateiu I. Caragiale. Astfel, în Istoria literaturii române, Ion Rotaru îi face următorul portret: „avea un chip de copil, descins din Ţara de Sus şi patronat, cu moderaţie, totuşi, de Sadoveanu. (…) Arthur Rimbaud, Francois Villon şi Mioriţa i-au fost Pantheonul cel dintâi.” Aflăm, aşadar, că patronul spiritual al poetului a fost Mihail Sadoveanu şi că primele lecturi lirice au stat sub semnul unor poeţi francezi de primă mărime, iar balada populară Mioriţa a fost modelul-tezaur al poeziei de mai târziu.
Legat prin toate fibrele fiinţei sale de spaţiul moldav, de codrii şi de apele munţilor, de sălbăticiunile pădurii şi de atâtea amintiri sadoveniene, Labiş ne apare, totodată, şi ca un spirit deosebit de liber în a se adapta freamătului din Bucureştii „obsedantului deceniu”, impunându-se repede ca un bun recitator şi un talentat versificator care-i cucereşte pe toţi cei care-i stau în preajmă. Venirea la Bucureşti a fost hotărâtoare pentru decantările spiritului şi dezlănţuirea atât de precoce a talentului, condiţionată de reluarea tradiţiei interbelice şi de aprofundarea lui Eminescu.
• Citindu-l pe Nicolae Labiş
În 1950, la doar 15 ani, după ce debutase în ziarul „Zori de zi” din Suceava, îi este prezentat lui Dan Deşliu – gloria poeziei româneşti a momentului, drept un fenomen. Totuşi, adevăratul debut al lui Nicolae Labiş se va petrece în 1951, în paginile revistei „Viaţa românească”, nr. 6, cu poezia Gazeta de stradă, o poezie convenţională, în stil coşbucian.
Volumul Primele iubiri, apărut în 1956, este – după chiar spusele poetului – „o viziune candid infantilă”, care oglindeşte epoca de după cel de-al Doilea Război Mondial. De departe, poemul care i-a încântat pe toţi, Moartea căprioarei, domină acest volum antum de poezii al lui Nicolae Labiş.
Poemul este tragedia inefabilă petrecută în sufletul unui copil care asistă la prăbuşirea unei lumi mirifice din raţiuni strict prozaice: foamea care a urmat secetei prelungite de după război. Moartea căprioarei este un poem discursiv, oarecum prea lung; cu toate acestea, poemul se impune cu o forţă rezultată din naturaleţe şi din modul inedit de a înşira cuvintele. Nu se poate spune cu precizie câtă spontaneitate se află în poem, câtă ştiinţă a versului, cât fior liric sau câtă metaforă. Versurile, însă, par a fi în armonie cu personalitatea unui poet de numai 18 ani: „Cu foşnet vestejit răsuflă valea. / Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!”
Poemul va cunoaşte o largă circulaţie în epocă, este inclus în manualele şcolare, este recitat la serbările şcolare şi… este transformat într-un fel de portavoce a poeziei tinere. De altfel, confirmarea valorică va fi dată, mai întâi, de mediul şcolar şi, numai ulterior, de critica literară. Impresia este că Labiş aşterne dintr-odată versurile pe hârtie, fără să revină asupra lor, fără un finisaj ulterior, fără ştersături şi fără lustruiri calofilice.
Prin comparaţie cu Primele iubiri, cel de-al doilea volum, Lupta cu inerţia, apărut postum, urma să se aplice unor chestiuni mai complicate – oraşul, un peisaj mult mai complex, care trebuia să fie cântat cu precădere; de asemenea, incantaţia lirică putea să se alimenteze şi de la jocul ideilor. Piesele de rezistenţă din volumul Lupta cu inerţia sunt: Confesiuni, Biografie, Dans, Omul comun, Baladă, Marină, Pierderile, Arthur Rimbaud, Francois Villon, Mioriţa şi altele. Fluxul liric este situat la limita cerută de melodia cuvintelor, ritmarea frazei este subordonată emoţiei poetice, iar lexicul penetrează cele mai profunde fibre ale sufletului. Iar Albatrosul ucis este o veritabilă capodoperă scrisă la sfârşitul scurtei sale existenţe şi poate fi considerată o adevărată ars poetica a lui Labiş; este, în fond, imaginea unei jertfiri tragice a unei generaţii, este un testament în stil arghezian.
Labiş deschide ceea ce avea să fie numită „explozia lirică a poeziei contemporane”. Fluenţa deosebit de firească a limbii – mai limpede, mai apropiată de noi chiar mai mult decât la Arghezi (pe care nu poate cu niciun preţ să îl întreacă, totuşi) surprinde, mai ales la un poet atât de tânăr.
Desigur, nu neapărat opera lui Nicolae Labiş – în sine luată, oricât de valoroasă ar fi – a produs un moment de cotitură în poezia românească, ci, mai degrabă, un întreg concurs de împrejurări istorice, care au făcut ca acest moment din literatura română să-i poarte numele: „Momentul Nicolae Labiş”.
• Re-citindu-l pe Nicolae Labiş
Astăzi, o revenire asupra poeziei lui Nicolae Labiş poate părea o încercare sortită eşecului. Dar, numai pare, iar asta pentru că filonul consistent al lirismului său adolescentin include o componentă valorică pe care, oricât ai încerca, nu poţi să o eludezi. Pentru frumuseţea rostirii, redăm parţial o apreciere din 1972 a lui Nichita Stănescu despre poetul de la Mălini:
„A venit toamna şi iar mi se face dor de cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labiş. A venit din nou toamna şi în gânduri tresare un braţ cu steag fluturând deasupra luptei împotriva inerţiei. Cal alb călcând neiubirea-n potcoave. Vultur smulgând din clonţ crivăţul din aerul rece. (…) A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde; şi din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roşu mai mult. Cine ştie? Dacă i-o fi sete şi va veni să-l bea?”
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI