Larisa Turea este născută în Basarabia, la Călineştii Făleştilor, pe malul Prutului, în familie de învăţători. Debutează cu versuri în revista Moldova, apoi în săptămânalul Cultura. Studiază la Universitatea de Stat din Chişinău, secţia de jurnalism, absolvită în 1974. Este jurnalist, critic de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT, cu sediul la Paris), preşedinte al Secţiei naţionale Moldova a AICT. Între 1992 şi 1994 a fost viceministru al Culturii şi Cultelor în Guvernul Republicii Moldova. Volume publicate: Cartea foametei, în colaborare cu Valeriu Turea, Universitas, Chişinău, 1991. Portrete în relief, Cartea moldovenească, Chişinău, 1987. Cartea foamei, ed. a II-a, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
La Chişinău, la finele lunii septembrie, a avut loc lansarea celei de a treia ediţii a volumului „Cartea Foametei”, de Larisa Turea, scriitoare şi critic de artă. Cartea prezintă fotografii, documente şi mărturii ale supravieţuitorilor care au trecut prin înfometarea populaţiei din Moldova sovietică între anii 1946-1947, culese de autoare. Prima ediţie a cărţii a apărut în anul 1991. Cităm din prezentarea de pe coperta a IV-a: „Moldova sovietică, 1946–1947: mama face turte din iarbă şi pământ şi le împarte cu grijă între copii. Tatăl pleacă la oraş în căutare de hrană şi la întoarcere moare în pragul casei, epuizat de inaniţie. Vecinului cineva i-a furat calul şi i l-a omorât ca să-l mănânce. Iar despre o femeie ce locuieşte câteva case mai încolo s-a auzit că şi-a ucis mezinul de câteva luni ca să-şi hrănească ceilalţi copii. Între timp, detaşamentele de rechiziţionare îşi continuă cu sârg misiunea, ca nu cumva să fi scăpat vreun bob de grâu prin podul cuiva.
S-a scris mult despre foametea din1932–1933 din Ucraina, dar câtă lume ştie că a mai fost o foamete, la fel de cruntă, în Moldova – datorată nu secetei, cum se pretinde în documentele vremii, ci zelului autorităţilor comuniste – care a ucis peste 200.000 de oameni? Volumul de faţă vine să umple acest gol, cu mărturii cutremurătoare ale supravieţuitorilor, documente şi fotografii de arhivă. Deşi lectura este aproape insuportabilă, o dată ce ai deschis cartea n-o poţi lăsa din mână, pentru că totul pare scos dintr-un roman de groază inabil exagerat. Numai că e perfect autentic.”
Larisa Turea: „Am recurs la foarte mult material nou, pentru că prima carte a fost o ediţie mai minimalizată, deoarece materialele de arhivă încă nu puteau fi publicate aşa cum am fi dorit. Am publicat în ediţia a doua, care a apărut în 2008 la Bucureşti, materiale de arhivă din fondurile Arhivei noastre de Stat, iar acum am publicat şi mai multe monologuri, sunt peste 70 la număr. În plus, am fost din nou la arhivă şi am găsit alte dosare care ne privesc şi se referă la Cartea Foametei.
Cartea este alcătuită din trei compartimente. În primul compartiment sunt inserate mărturii ale supravieţuitorilor. De la prima ediţie şi până acum, ele au sporit şi foarte mulţi din cei care mi-au vorbit la prima ediţie nu mai sunt în viaţă, mai mult de jumătate dintre ei au plecat dincolo. În partea a doua sunt documente de arhivă originale, majoritatea le dau şi în xerocopie, în mare parte sunt în limba rusă, fiindcă toată corespondenţa era în limba rusă, chiar existau prin sate şi traducători, în arhivă se păstrează mai multe traduceri în ruseşte, chiar şi atunci când cei care vorbeau erau români. Şi mai este un compartiment cu fotografii, imagini din Arhiva de Stat.
Cartea asta îmi pare mie că este valoroasă şi prin faptul că sunt mărturiile unor oameni vii, pentru că dacă documentele de arhivă vor mai putea fi consultate, deşi unele dispar şi din arhive, oamenii vii dispar şi ei. Sunt foarte preţioase aceste mărturii şi de asta am şi ales să păstrez numele oamenilor care mi-au vorbit şi să fac aceste monologuri, pentru ca fiecare să-şi spună păsul aşa cum crede el. Cândva, Spiridon Vangheli spunea că această carte i se părea lui ca un cor antic, un cor care povestea ca în Antichitate o istorie care altfel ar fi fost dată uitării. Acesta este un război al statului cu propriul popor, pe care sperăm să nu-l dăm uitării.”
Angelina BEGU