După cum relatam în materialul anterior, ceea ce numim astăzi societate civilă a cunoscut diverse forme în decursul timpului.
În contextul în care, în ţara noastră, sondajele indică faptul că instituţii precum Armata şi Biserica beneficiază de cele mai înalte procente privind încrederea populaţiei, diverse ONG-uri, parte a Societăţii civile, depun eforturi pentru a exclude din rândurile ei acele tipuri de instituţii sau persoane care le reprezintă, respectiv de a pune în plan secund valorile pe care cele două instituţii le promovează, contestându-le sau ocultându-le. Nu putem ignora faptul că abstractizarea societăţii româneşti vine pe filonul raportului cu istoria. Integrarea europeană s-a realizat în numele propriei istorii, la nivelul discursului public. Modelul prevalent în România îl reprezintă ignorarea istoriei, prin ocultarea unui trecut considerat nefavorabil, inadecvat şi nefolositor; într-un cuvânt, o povară. Nicăieri adeziunea la acest stil nu s-a produs cu atâta vervă, spontaneitate, ca în cazul ţării noastre. Nicăieri parcă un asemenea model nu a mai fost declarat drept încarnarea adevărului istoric cu atâta unanimitate (discursul public, imaginea publică, dar nu neapărat academică a modelului).
Este foarte dificil de pretins sacrificii unei comunităţi bulversându-i metodic criteriile şi principiile, colectarea energiilor unei societăţi obligând-o să-şi ceară scuze sistematic pentru întreaga ei istorie. Nu se poate cere unei comunităţi să nege sau să se uite sistematic şi, în acelaşi timp, să fie gata să zâmbească fericită în faţa tuturor provocărilor cotidiene. Funcţionarea unei astfel de societăţi produce doar curente ale dezertărilor sociale şi retragere civică, la care se adaugă diferite valuri de cinism şi nepăsare. Este o adevărată criză a sensurilor în societatea românească, a semnificaţiilor şi legăturilor difuze, ce dau consistenţă unui orizont social. Revolta civică se poate manifesta prin vot, singurul canal care a mai rămas la dispoziţia cetăţeanului, însă, de cele mai multe ori, votul este negativ şi delegitimează Puterea şi starea de fapt de la acel moment, nelegitimându-o, neapărat, pe cea care vine.
Dacă ar fi să periodizăm evoluţia societăţii civile româneşti, prima fază din anii post 1989, a fost una rudimentară, marcată de fragilitatea democraţiei şi caracterizată de precaritatea resurselor, vid legislativ, firava implicare locală, numărul redus de entităţi, organizaţii, grupuri, asociaţii şi, implicit, inconsistenţa acţiunilor acestora. A urmat o perioadă de aşezare, marcată de emergenţa unor noi actori şi exponenţi ai societăţii civile, implicit şi de acţiuni şi/sau campanii de mai mare substanţă, uneori folosind expertiza occidentală a organizaţiilor şi fundaţiilor-mamă (de exemplu Fundaţia pentru o Societate Deschisă – Soros/ Open Society Foundation, Greenpeace). Ultima etapă, aceea de extindere şi consolidare instituţională, corespunde unei perioade în care societatea civilă românească a atins maturitatea şi, mai ales, o organizare sustenabilă, diversificându-şi, totodată, ariile şi domeniile de activitate.
Nemulţumirea, mai ales în rândul elitelor intelectuale, în legătură cu accederea la putere a multora din reprezentanţii vechiului regim, făcea posibilă emergenţa, în martie 1990, a Proclamaţiei de la Timişoara, al cărei punct 8 cerea modificarea legii electorale astfel încât să li se interzică foştilor activişti de partid şi ofiţerilor din fosta Securitate să mai deţină funcţii guvernamentale şi să candideze pentru locuri în noul Parlament. Putem considera acest moment un veritabil declic pentru evoluţia societăţii civile româneşti, întrucât valorile şi cererile Proclamaţiei au fost curând preluate şi susţinute de către diferite asociaţii şi entităţi independente, în rândul cărora se afla Grupul pentru Dialog Social. Refuzul guvernului de a lua în seamă cererile incluse în Proclamaţia de la Timişoara, a determinat numeroase proteste a mii de studenţi şi intelectuali din medii diferite au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti, în primăvara anului 1990. Acestea reprezentau primele mobilizări de amploare ale societăţii civile româneşti post-decembriste, atât cât exista ea la acel moment.
Pe fondul unei lipse de informare, ba mai mult, a dezinformării, manipulării şi utilizării unor pârghii de propagandă care blamau partidele istorice tradiţionale româneşti şi pe reprezentanţii lor, FSN a câştigat alegerile din mai 1990, fapt ce a determinat ca fenomenul Piaţa Universităţii să-şi piardă din amploare. Mulţi dintre participanţi s-au retras, în piaţă rămânând un număr mic de protestatari şi grevişti ai foamei care au continuat protestele la adresa regimului Iliescu. Intervenţia poliţiei în forţă, care a ocupat piaţa, agresându-i pe protestatari, a fost dublată de unele provocări vădite, precum atacarea unor instituţii ale statului, fapt ce a oferit pretextul intervenţiei minerilor în Bucureşti şi instaurarea unui climat de teroare în capitală, în zilele de 14-15 iunie 1990. Minerii au devastat şi jefuit sediile partidelor politice din opoziţie şi ale unor asociaţii abia create în fragila societate civilă, au agresat studenţi şi locuitori ai capitalei cu înfăţisare de intelectuali, pentru ca apoi preşedintele ales să le adreseze acestora mulţumiri pentru intervenţie şi „restabilirea ordinii publice”. Aceasta a reprezentat semnalul clar al unui atac susţinut la adresa firavei societăţi civile româneşti conturate, temperat de valul de indignare internaţională faţă de regimul de la Bucureşti. În ciuda loviturilor suferite, fragila societate civilă românească îşi continua configurarea, astfel încât, în noiembrie acelaşi an (1990) s-a conturat Alianţa Civică, o entitate a societăţii civile care reunea personalităţi culturale remarcabile, al căror obiectiv central a fost susţinerea şi promovarea unei culturi democratice în România. Momentul poate fi considerat un reper important în evoluţia societăţii civile româneşti, ţinând seama de contextul politic al emergenţei unei asemenea entităţi.
În continuare, din cauza reflexelor comuniste ale noii puteri, societatea civilă a fost percepută în primii ani drept inamicul puterii politice. După alegerile parlamentare şi prezidenţiale din anul 1992, raportul dintre societatea civilă şi puterea politică s-a normalizat, culminând cu schimbarea puterii politice în 1996, când principala alianţă din coaliţia de guvernare, Convenţia Democrată din România (CDR) conţinea o serie de organizaţii civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România. Chiar dacă iniţial, aceste organizaţii ar fi trebuit să aibă un rol în formularea politicilor noii puteri, ele au fost îndepărtate treptat de la luarea deciziilor politice.
Treptat, în cele trei decenii postdecembriste care au trecut, societatea românească a fost martora genezei unor entităţi variate ale societăţii civile, cu zone de activitate din cele mai diverse, care au constituit piloni importanţi în evoluţia României. Între cei mai de anvergură exponenţi ai societăţii civile româneşti, sunt de menţionat Grupul pentru Dialog Social (GDS), Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC), Fundaţia pentru o Societate Deschisă-Soros, Greenpeace Romania etc. Înfiinţată la începutul anilor 1990 de George Soros, Fundaţia pentru o Societate Deschisă îşi desfăşura activitatea nu doar în România, ci şi în alte state ale Europei Centrale şi Răsăritene. Principalele arii de activitate ale acestei entităţi au fost reprezentate de proiecte şi programe care au susţinut dezvoltarea învăţământului şi educaţiei şcolare, combaterea discriminării, statul de drept şi lupta împotriva corupţiei. Din anul 2017, fundaţia şi-a încetat activitatea în România. Pentru a înţelege amploarea şi importanţa proiectelor derulate de această entitate, amintim doar că a finanţat proiecte, în ţara noastră, care au totalizat 160 de milioane de dolari, în intervalul 1990-2014, contribuind semnificativ la dezvoltarea societăţii civile româneşti în ansamblul ei. După încetarea activităţii Open Society Foundation în România, cel mai de anvergură exponent, în rândul organizaţiilor non-guvernamentale, a rămas Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, atât prin prisma diversităţii proiectelor, cât şi prin nivelul de sustenabilitate şi atragerii de fonduri şi susţinere financiară internaţională prin programe derulate cu sprijinul financiar al Elveţiei, Norvegiei, Islandei, Liechtestein-ului etc. (va urma).
Prof. dr. Mihai FLOROAIA