Recurs la patrimoniu (X)

1936. Anul debutului, când Dinu Lipatti a entuziasmat publicul din Germania

S-a născut într-o familie de muzicieni amatori din Bucureşti, naş de botez fiindu-i însuşi George Enescu. La 4 ani, tânărul Lipatti interpreta, de pe genunchii mamei sale, primul preludiu de Bach, învăţat după ureche în timp ce-i asculta pe părinţii săi cântându-l la pian şi vioară.

Elev strălucit al Floricăi Muzicescu, a fost admis la clasa de pian a Academiei Regale de Muzică din Capitală.

La 16 ani câştigă Concursul de vioară de la Paris, în al cărui juriu se afla Rahmaninov, alt compozitor cu nobilă ascendenţă românească. La concursul internaţional de la Viena din 1934 i s-a decernat doar premiul al doilea, apreciere contestată de Alfred Cortot, care l-a invitat să-şi continue studiile la Ecole Nationale de Musique din Paris. Începându-şi cariera concertistică în anul 1936, în câţiva ani va fi unul dintre cei mai cunoscuţi pianişti europeni. S-a stabilit cu soţia sa, Madeleine, născută Cantacuzino, în Geneva, unde, pe lângă activitatea concertistică, va preda la Conservatorul din oraş. Acolo a aflat că este bolnav de leucemie. Tratamentul cu Cortizon, urmat cu ajutorul financiar venit din partea lui Yehudi Menuhin, Igor Strawinski şi al fostului său profesor, Charles Munch, i-a adus doar o ameliorare temporară. În ziua de 16 septembrie 1950 a susţinut la Besancon ultimul său concert, încheiat cu o bucată de Bach. Se va stinge din viaţă la Geneva, în 2 decembrie 1950, în vârstă de numai 33 de ani, regretat în unanimitate de marii compozitori şi interpreţi contemporani.

Arăta fragil şi mai vulnerabil; dar doar până începea să cânte… Brusc, devenea o altă prezenţă: o anume sursă ascunsă inevitabil, o forţă ce îl ghida indestructibil îl sprijineau să resimtă conotaţii şi subtilităţi de nuanţă pe care nu le-aş fi putut niciodată percepe fără ajutorul lui…

Începând cu dinamica, cu energia aproape senzaţională a frazei de deschidere a concertului, ţi-ar fi fost greu să-ţi imaginezi că era altceva decât expresia unei sănătăţi robuste… Toţi am fost subjugaţi de personalitatea lui Lipatti: de lumea lui spirituală, de tandreţea şi modestia lui. A fost ca şi cum toţi cei de faţă acolo eram prezentaţi unui sfânt în viaţă

Violoncelistul Alexandr KOK, Orchestra Philarmonia din Londra

1940. Ştefan Lupaşcu este numit cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, la Secţiunea Epistemologie

Se naşte la 11 august 1900 în Bucureşti. Provine dintr-o familie de boieri moldoveni, tatăl său fiind politician şi avocat. În 1916 ajunge în Franţa, unde va trăi până la sfârşitul vieţii. Între anii 1924 – 1927 studiază filosofia, biologia şi fizica la Sorbona, obţinându-şi licenţa în 1928. Publică la Paris primul şi singurul său volum de poezii – Dehors… Teza de doctorat intitulată Du devenir logique et de l’affectivité, susţinută la Sorbona, este publicată în 1935. Cinci ani mai târziu publică în România Experienţa microfizică şi gândirea umană. În 1951 publică Le principe d’antagonisme et la logique de l’énergie – Prolégomènes à une science de la contradiction. În paginile acestei cărţi îşi enunţă, pentru prima dată, principiul antagonismului, pe bazele căruia fundamentează o logică non-aristotelică (a terţului inclus). În lumina noilor descoperiri ştiinţifice, procesul cunoaşterii trebuia refondat din punct de vedere logic şi epistemologic. Lupaşcu pune în centrul construcţiei sistemului său filosofic noţiunea de contradicţie, acordându-i acesteia un rol predictiv esenţial, valorizând-o ca pe un dat intrinsec oricărei achiziţii ştiinţifice şi ca pe un factor propulsor în progresul cunoaşterii. Cartea Les trois matières, publicată în 1960 îi aduce faimă şi cunoaştere internaţională. L’univers psychique îi aduce premiul Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. Cu un an înaintea morţii, în 1987, devine membru fondator al Centre International de Recherches et Études Transdisciplinaires.

În 1991 – a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Lupaşcu este cel mai mare gânditor al secolului al XX-lea şi lasă cu mult în urma lui pe de-alde Sartre, Husserl, Merleau-Ponty şi alţi succesori ai fenomenologiei, ori ai structuralismului.

Georges MATHIEU

Nu materia conţine o dialectică […], ci dialectica este cea care creează materia.

Ştefan LUPAŞCU – Logica dinamică a contradictoriului

1944. Constantin Brăiloiu a înfiinţat la Geneva, Arhivele Internaţionale de Muzică Populară

Născut în Bucureşti, în 13 august 1893, într-o familie aristocratică originară din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu, a făcut studii muzicale la Bucureşti,Viena, Lausanne, Paris. După întoarcerea în ţară, în 1920, împreună cu alţi compozitori, a pus bazele Societăţii Compozitorilor Români, pe care a prezidat-o între anii 1926 – 1943. În anul 1928, s-a alăturat echipei sociologului Dimitrie Gusti, în mijlocul căreia a efectuat primele studii de teren asupra folclorului român. A creat Arhivele Folclorului în cadrul Societăţii Compozitorilor Români, adunând circa 3.000 de cilindri de fonograf, aproape 6.000 de melodii populare din 289 de sate şi înregistrând 1784 de cântece populare pe 851 de discuri. A creat o nouă disciplină teoretică, etnomuzicologia, prin acea inegalabilă şi originală metodă de cercetare a folclorului, publicată în 1931. Ca fondator al Catedrei de folclor a Conservatorului din Bucureşti, a încercat să ridice prima generaţie de etnomuzicologi români, care au dat ştiinţei universale personalităţi de prestigiu autentic. Această amplă activitate practică a fost completată şi fundamentată ştiinţific de o serie de manuale de muzică (din anii 1935- 1938) şi de numeroase culegeri tipărite pe teme la fel de variate ca şi diversitatea ritmurilor, scărilor muzicale şi poeziilor cântate, ritualurilor funerare sau a creaţiilor muzicale colective. Stabilindu-se la Geneva, a înfiinţat, şi aici, Arhivele internaţionale de muzică populară. Îşi consacră ultimii 15 ani din existenţa sa unei misiuni colosale: aceea de a culege la Geneva înregistrări de muzică populară din întreaga lume. A fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 30 mai 1946. În 20 decembrie 1958 moare la Geneva. Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor din Bucureşti poartă numele lui Constantin Brăiloiu, etnomuzicolog, compozitor şi critic muzical.

Folclorul muzical este o ştiinţă care îşi caută încă legile… Oricum vom părăsi adeseori, vrând-nevrând, tărâmul muzicii, intrând pe al ştiinţelor anexe: fie estetica, fie filologia, fie oricare alta. Indiferent de loc, de timp şi de condiţiile în care se naşte muzica, ea se bazează pe un fel de ordine a lucrurilor, care nu poate fi schimbată. (Constantin BRĂILOIU)

Red.