Spitalele militare din zona Târgu Neamţ în Primul Război Mondial (1916-1918)

EMANUEL BĂLAN, s-a născut la 24 decembrie 1978 la Oneşti şi este profesor de istorie la Liceul „Vasile Conta” din Târgu Neamţ. Absolvent al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, specializarea istorie-geografie (2002) şi al masterului în istorie (2004). Urmează cursuri de specializare în istoria holocaustului la Universitatea Bucureşti, Centrul de Studii Ebraice „Golstein Goren” (2006), şi la Universitatea „Yad Vashem” din Ierusalim (2010). Este preşedinte al Asociaţiei Pro Democraţia Club Târgu Neamţ, din 2007. A susţinut prelegeri în politici publice şi europene în cadrul unor cursuri de formare din România şi R. Moldova. A publicat articole de istorie naţională şi universală în Magazin Istoric, Historia, Iassidava, Acta Bacoviensia, Revista de istorie a evreilor din România, Antiteze şi Conta dar, şi în cadrul unor simpozioane naţionale şi internaţionale. Este autorul lucrărilor „Biserica Ortodoxă din Basarabia. Mitropolia Basarabiei, de la începuturi până azi”, Editura „Egal”, Bacău, 2010, Minorităţile naţionale din Bucovina în cadrul procesului electoral din perioada interbelică, Editura „Egal”, Bacău, 2012, 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Rus şi consecinţele ei asupra istoriei românilor (coordonator), Editura „Sf. Ierarh Nicolaeˮ, Brăila, 2012 şi Anticomunism şi represiune comunistă în Neamţ şi Bacău (1945-1989), Editura „Egalˮ, Bacău, 2014.

Articolul alăturat – „Spitalele militare din zona Târgu Neamţ în Primul Război Mondial (1916-1918)” – reia textul comunicării susţinut la Simpozionul „Centenarul Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă” desfăşurat la Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi”, Neamţ, 24 martie 2018.

Intrarea României în război a presupus şi înfiinţarea a numeroase spitale militare. Organizarea acestora a început încă din timpul neutralităţii prin Comitetul Central Sanitar din cadrul Ministerului de Război. La nivel de judeţ existau comitete regionale sanitare. Cel din Neamţ era condus de prefectul N. Ioaniu. Dintr-un document din 22 aprilie 1916, aflăm că în judeţul Neamţ erau pregătite 15 spitale, printre care şi cele de la Mănăstirile Neamţ şi Văratec, în Târgu Neamţ fiind pregătite Spitalul Sf. Spiridon cu 40 de paturi şi Cazarma militară cu 300 de paturi.

Comitetul Central Sanitar al judeţului a considerat ca insuficient numărul de paturi existente aşa că, la 25 mai 1916 a cerut suplimentarea acestora: 50 de paturi la Cazarma militară (spitalul 240) şi 20 de paturi la Spitalul Sf. Spiridon (spitalul 239). Unele dintre spitalele judeţului nu erau pregătite pentru a primi răniţii, având nevoie de reparaţii. În această situaţie se afla spitalul din Târgu Neamţ, ale cărui reparaţii erau efectuate de către Serviciul de Poduri şi Şosele al judeţului Neamţ. Aceste lucrări ce trebuiau terminate în primăvara anului 1916 nu erau gata nici în vara anului 1916, deşi în februarie 1916 Banca Industrială trimisese un acont de 3000 de lei pentru lucrări. În acest sens, la 20 mai 1916 se ordonă lucrări de refacere la spitalele de la Văratec şi Mănăstirea Neamţ, lucrări ce au fost încredinţate Serviciului de Poduri şi Şosele Neamţ. În august 1916, Ministerul de Război a dat acestor spitale sume de bani pentru amenajare, 3948,75 de lei la Văratec şi 2809, 88 lei la Mănăstirea Neamţ. La intrarea României în război capacitatea acestora era de 368 paturi la Varatec, 324 la Mănăstirea Neamţ şi 200 paturi la Bălţăteşti. La Mănăstirea Neamţ exista şi Colonia şcolară care putea găzdui 100 de paturi. Aceste spitale erau conduse de un administrator ajutat de un contabil. Astfel, spitalui 31C Bălţăteşti, era administrat de Agăpescu, 32C Văratic de Lepădatu, iar cele de la Neamţ şi Secu de către Arhimandrit Evghenie Ungureanu. În toamna anului 1916, situaţia acestor spitale era diferită. Cel de la Bălţăteşti deja avea activitate, în octombrie fiind trataţi aici 209 soldaţi, personalul fiind în număr de 20 de persoane, medicul Tatomir fiind ajutat şi de studentul Segal Marcu, iar cel de la Mănăstirea Văratec avea şi un ajutor de farmacist. O situaţie specială era la spitalul de la Mănăstirea Secu, care nu avea medic şi nici nu funcţiona. La 6 ianuarie 1917, administratorul acestuia, protosinghelul Ilarion, arăta preşedintelui CAS Neamţ că până la acea dată nu a avut răniţi. O primă dovadă de activitate reiese din documentul datat în 23 mai 1917, care arăta că aici au fost evacuaţi infirmii din Piatra-Neamţ. Abia la 1 iunie 1917, preşedintele CAS Neamţ aproba angajarea aici cu un salariu de 30 lei lunar, a 2 bucătari, 3 spălătorese şi a 2 gardieni. Din primăvara anului 1917, toate spitalele militare şi militarizate depindeau de Direcţia a VI-a Sanitară de pe lângă Armata a II-a, Serviciul Spitalelor.

Spitalul 239 Sf. Spiridon, administrat de către domnul Cristofor, a avut primii 2 răniţi la 15 august, când avea 24 de angajaţi, numărul acestora reducându-se la 21 la 26 august. Cei mai mulţi răniţi primiţi în luna august, 11, au fost în ziua de 30 august.

Insuficienţa numărului de paturi a dus la înfiinţarea altor spitale în luna septembrie 1916. La Târgu Neamţ au fost înfiinţate spitale în localul Şcolii israelito-române (nr. 430), aflat în centrul oraşului, peste drum de spitalul Sf. Spiridon şi în localul Şcolii Primare nr. 2 de băieţi (nr. 429), ambele pentru chirurgie mică. La Spitalul cazărmii din Târgu Neamţ (nr. 240), spital de boli interne, primii bolnavi au sosit la 19 septembrie 1916, 31, iar până la sfârşitul lunii numărul acestora a ajuns la 237. Aceste spitale au primit în cursul lunii noiembrie şi soldaţi ruşi. Astfel, spitalul 239 a primit şi tratat 18 soldaţi ruşi.

După retragerea în Moldova, în noiembrie 1916, în Neamţ au fost evacuate 5 spitale din Prahova, trei dintre acestea 153, 154 şi 440 fiind concentrate la Bălţăteşti. Din Buzău au fost instalate în zona Târgu Neamţ, spitalele 171, 372, 373 şi 374. Spitalul 171 a fost instalat în localul şcolii din Bălţăteşti şi în două case din sat, administrator fiind Ialomiţeanu.

Spitalul 372 a fost instalat în localul Şcolii nr.2 de băieţi, având ca administrator pe Z. Săndulescu, iar spitalul 374 a fost instalat în localul Şcolii nr. 1 de băieţi (şcoala domnească), având ca administrator pe Panait Volănescu. Acest spital ce aparţinea de Regimentul 23 Artilerie, avea la sfârşitul anului 1916 un număr de 18 răniţi, dintre care 10 erau ruşi. Un document din 23 septembrie 1917 menţionează 25 de spitale în judeţ. Printre acestea erau şi spitalul, 31C Bălţăteşti, 33C de la Mănăstirea Neamţ, 32C de la Mănăstirea Văratic şi spitalui 431C de la Mănăstirea Secu. Spitalele funcţionau în clădiri rechiziţionate, iar pentru cele care nu erau ale statului se plătea chirie.

Aceste spitale de convalescenţi au avut şi pacienţi soldaţi ruşi, deşi în zona Târgu Neamţ exista şi spital militar rusesc. Situaţia din 10 decembrie 1916, ne arată la spitalul de la Bălţăteşti că pe lângă cei 275 de soldaţi români erau şi 13 ruşi, dintre care un locotenent.

Din martie 1917, a fost creat Consiliul de Administraţie a Spitalelor din Neamţ, care avea printre funcţionari, refugiaţi din Muntenia, ce munceau fără plată în schimbul hranei şi locuinţei.

Din primăvara anului 1917, toate aceste spitale au trecut în subordinea Direcţiei a VI-a Sanitară a Armatei a II-a. Toate aceste spitale au funcţionat în baza legii rechiziţiilor, în localuri ale statului sau particulare, pentru care se plătea chirie. Totuşi, pentru spitalul 239 nu s-a plătit chirie, deoarece era proprietatea Eforiei Sfântului Spiridon din Iaşi, care nu a cerut despăgubiri. Nici unii particulari nu au cerut chirie, aşa cum a făcut şi comunitatea evreiască din oraş, care nu a cerut chirie pentru localul şcolii, unde se afla spitalul 430, ocupat la 1 octombrie 1916. Spitalul 374, refugiat din Buzău, a funcţionat în patru localuri, toate proprietate privată. Primul local a fost rechiziţionat la 1 decembrie 1916 şi cuprindea 5 camere, o magazie şi o pivniţă proprietatea lui Carol Rubinstein, situată pe strada Ştefan cel Mare, folosite pentru administraţie şi depozitul de alimente. A urmat, la 1 ianuarie 1917, rechiziţionarea a alte 4 camere de pe strada Ştefan cel Mare, proprietatea lui Alecu Lăzărin, folosite ca bucătărie şi depozit de lenjerie. A treia rechiziţie a fost la 1 iulie 1917, tot pe aceeaşi stradă, 2 camere ce aparţineau lui L.M. Nathanson, folosite ca locuinţă pentru contabil şi cancelarie a spitalului. Ultima rechiziţie a avut loc la 1 octombrie 1917, o pivniţă pe strada veche dată de D. Stamate. Chiar dacă acestea au fost evaluate pentru a se da chirie, proprietarii nu au cerut nimic. Spitalele erau deservite şi de farmacişti, însă prea puţini pentru nevoile acestora. Cele din Târgu Neamţ erau deservite de un singur farmacist, Edmond Papp, locuitor al oraşului.

Pentru buna desfăşurare a activităţii acestor spitale au fost rechiziţionate nu numai imobile ci şi bunuri necesare acestora. Plata acestor bunuri întârzia, aşa cum a fost cazul celor 85 de litri de petrol rechiziţionaţi pentru spitalul 430 din Târgu Neamţ, în lunile octombrie şi noiembrie 1916, a căror plată, 17 lei, s-a făcut abia în 28 februarie 1917. Aprovizionarea cu alimente a acestor spitale a fost o altă problemă. Pentru o bună aprovizionare, la Târgu Neamţ a fost înfiinţat un centru de reaprovizionare, pentru spitalele din oraş şi de la mănăstirile din apropiere. Aceste alimente erau cumpărate de la negustori şi administratorii se confruntau cu numeroase probleme: alimente mucegăite, depreciate sau lipsa la cântar, dar şi creşterea preţurilor. Unele alimente se procurau greu, precum brânza, care devenise un aliment rar în spitale.

Dar, la 26 mai 1917 Prefectura era înştiinţată că, pentru spitalele din Târgu Neamţ, s-au procurat 400 de kg de brânză, repartizate astfel: 25 de kg pentru spitalele 239, 430, 431, câte 20 de kg pentru spitalele 372 şi 374, restul fiind date spitalelor de la mănăstiri. În februarie 1917, spitalul de la Mănăstirea Neamţ nu mai avea deloc medicamente de primă necesitate, precum chinina. Aprovizionarea acestora cu alimente a fost o altă problemă, acestea îşi asigurau cea mai mare parte de la furnizorii particulari contra cost. De pildă, uleiul de floarea soarelui sau cânepă de la teascurile lui Ion Popescu din Valea Arini şi Munteanu din Bălţăteşti. Spitalul de la Mănăstirea Neamţ a cumpărat de la înfiinţarea sa şi până la 1 martie 1917, 875,85 kg carne de vită la preţul de 1,30 lei kg. Brânza, un aliment de bază în zona de munte, devenise o raritate, astfel că, în 26 mai 1917, CAS Neamt a repartizat 165 kg pentru spitalul de la M. Neamţ, şi câte 60 de kg pentru cele de la Bălţăteşti şi Văratec.

Greutăţile de aprovizionare cu alimente au fost provocate şi de aliaţii noştrii, ruşii, care plăteau oricât cereau negustorii şi urcau astfel preţurile, cumpărând totul de prin sate. De astfel de practici se plângea administratorul spitalului 373 Buzau, înfiinţat la Valea Seacă, în decembrie 1916. Spitalele se confruntau şi cu problema încălzirii, astfel, spitalul de la M. Neamţ avea nevoie de 3500 mc de lemne, pentru spitalul de la Bălţăteşti s-a fixat de către Regiunea Silvică pădurea din comună, iar pentru cel de la Văratec pădurea din zonă. Unele spitale aveau gospodării şi ateliere anexă, ce-i drept, cele de la Neamţ şi Văratec le foloseau pe cele ale mănăstirilor, iar cel de la Bălţăteşti avea şi o grădină de zarzavat de peste 40 de prajini.

Problema personalului medical din spitale a fost permanent una stringentă, cele mai multe aveau studenţi medicinişti şi un singur medic, de regulă şi administrator. Personalul inferior era şi acesta deficitar, aşa cum rezultă dintr-o informare din 26 mai 1917. La spitalul din Bălţăteşti erau 32 de persoane, la cel de la Văratec, 37 persoane, iar la cel de la Secu, 6 persoane. Foarte mulţi angajaţi ai spitalelor, în special cei din categoria administrativă şi de asistenţă, au lucrat fără nici o retribuţie de la stat. Într-o situaţie mai bună s-a aflat spitalul 239 din Târgu Neamţ, el având medic şef (C. Petroniu), medic de spital (I. Tenenrzapf), farmacist (A. Margulis) şi chiar un student la medicină în anul al II-lea (O. Kaufmann), dar şi spitalul 430 care avea ca medic pe N. Tanasachi şi subchirurg pe V. Imbru, agentul sanitar al oraşului. Şi cu încadrarea personalului sanitar inferior erau probleme, aşa cum rezultă şi din adresa din 29 septembrie 1916 a prefectului către primarul din Târgu Neamţ, prin care se cerea ca soţiile tuturor funcţionarilor, care aveau cel mult doi copii, să lucreze ca surori de caritate în spitalele din oraş.

O categorie aparte şi foarte importantă pentru activitatea spitalelor o constituia cea a cercetaşilor folosiţi în cancelariile spitalelor, curieri, la aprovizionare sau în farmacii. Numărul acestora era insuficient, spitalul 372 de exantematici avea la 2 octombrie 1917 un singur cercetaş refugiat de la Ploieşti. Spitalele 239 şi 372 aveau lipsă 2 cercetaşi iar spitalul 374 avea lipsă 3 cercetaşi. Miliţienii, cei care asigurau paza spitalelor, erau şi aceştia insuficienţi. La 31 octombrie 1916 se aflau 19 miliţieni la spitalul 240 (cazarma militară), 6 la spitalul 241 (şcoala de băieţi nr. 2) şi 4 la spitalul 430 (şcoala israelito-română). Cei mai mulţi erau din judeţul Neamţ şi aveau o situaţie materială precară, mulţi dintre ei nu aveau îmbrăcăminte şi încălţăminte, acestea fiind primite abia în luna februarie 1917. Toţi cei 6 miliţieni de la spitalul 430 au primit, la 26 februarie, port popular în valoare de 80 de lei, dar nu toţi la fel, din cauza lipsei banilor. Spitalul de la Bălţăteşti avea 17 miliţieni, cel de la Văratec, 19, iar cel de la M. Neamţ, 19 miliţieni. În aceste spitale au lucrat şi călugări, precum la spitalele de la Văratec şi Neamţ dar şi învăţători la partea administrativă, 5 la Bălţăteşti, 7 la Văratec – din care 3 refugiaţi şi 3 învăţători refugiaţi la spitalul de la M. Neamţ.

În spitale au lucrat şi voluntari, unii dintre ei fiind cadre didactice, învăţători sau educatori. La spitalul 430 au lucrat şapte cadre didactice, două fiind refugiate iar ceilalţi din oraş: C. Stan – învăţător şi director la Şcoala 1 de băieţi, având funcţia de administrator, Maria Ştefănescu-învăţătoare la Şcoala nr. 2 de băieţi, s-a ocupat de supravegherea bolnavilor şi inregistrarea răniţilor, Ecaterina Berlescu – directoarea grădiniţei de copii, Smaranda Cosmovoci – învăţătoare pensionară şi soţul ei, George Cosmovici, care s-au ocupat de corespondenţa răniţilor. La spitalul 372 trei din cele patru cadre didactice erau refugiate din Buzău şi Ploieşti, administrator fiind până la 1 septembrie 1917, buzoianul Zamfir Săndulescu, numit apoi învăţător la Şcoala primară din Humuleşti.

O altă problemă cu care s-au confruntat spitalele şi care s-a agravat la începutul anului 1917, era cea a igienei. O problemă mare în acest sens a fost despăducherea bolnavilor şi răniţilor. Metoda folosită era spălarea cu petrol după care erau îmbăiaţi şi îmbrăcaţi cu haine curate. Într-o adresă din 12 decembrie 1916, administratorul spitalului 239, D. Zamwell, îi cerea preşedintelui C.A.S. Neamţ 200 de litri de petrol. Răspunsul a fost ca în lipsa petrolului, care era tot mai greu de procurat, să se folosească o soluţie de oţet concentrat sau diluat, iar rufele să fie spălate şi saloanele dezinfectate. Problema igienei lăsa mult de dorit la Târgu Neamţ. De aceea, la 16 octombrie 1917, Direcţia a VI-a Sanitară i-a cerut C.A.S.-ului ca pentru deparazitarea hainelor bolnavilor să construiască două cuptoare, unul la spitalul 239 Sf. Spiridon, celălalt la Şcoala nr. 2 de băieţi.

La începutul anului 1918 activitatea unor spitale s-a redus foarte mult, ceea ce a condus la închiderea acestora. Mai multe documente ne arată că spitalele militare au fost desfiinţate cel târziu la data de 31 mai 1918. În mai 1918 a fost desfinţat spitalul de la Văratic, mobilierul fiind predat comunei Filiora. Cu toate acestea, unele spitale şi-au continuat activitatea şi în vara anului 1918. De exemplu, la 11 iulie 1918 mai existau în spitalul 239, trei răniţi, iar în spitalul 430, doi militari bolnavi de febră tifoidă.

Activitatea unor medici şi administratori depusă în slujba bolnavilor a fost evidenţiată de prefectul judeţului, N. Brânzeu, într-un raport din 1 martie 1918. În acest raport sunt evidenţiaţi şi medicul şef al spitalului 239, A. Comaniţă, medicul şef de la spitalul 372, D. Ionescu, sau administratorul spitalului 374, P. Volănescu.

Spitalele militare din Târgu Neamţ reprezintă o pagină din contribuţia oraşului la războiul de reîntregire, una mai puţin cunoscută decât faptele de glorie ale Batalionului de Vânători de Munte.

Prof. Emanuel BĂLAN

Surse:

SJAN Neamţ, fond Consiliul de Administraţie a Spitalelor Militare, 1916, 1917, 1918;

SJAN Neamt, fond Revizoratul Şcolar Neamţ, dosar nr. 826, 839.