Suntem în IMPAS, Domnule Ministru!

De când este şcoala şcoală, dar şi ÎN FORMULA ACTUALĂ, am promovat, am premiat, am elogiat, am avansat, am lăudat copii sau adulţi, după examene în care am urmărit CÂT ŞTIE şi, uneori, CE POATE candidatul/elevul, dar niciodată nu ne-a interesat sau nu am reuşit să aflăm DE CE ştie, PE CE CĂI ştie, CÂT TIMP i-a fost necesar să înţeleagă şi să ştie, CÂT şi CUM înţelege o situaţie nouă, DE CE POATE ce poate, CE anume nu poate şi DE CE nu poate, în cât timp învaţă SĂ ŞTIE şi, dacă nu poate învăţa şi face, de ce nu poate învăţa şi face ş.c.l.

Şcoala democratică, cea care pune în fiecare ghiozdan de copil uniforma de membru al academiei, este o cucerire formidabilă, cu observaţia că acea uniformă supremă este iluzorie, fiindcă din cauza pădurii nu vedem aproape niciodată copacii! După lege şi regulamente, fiecare copil are drumul deschis către nivelul de geniu şi asta ne îmbată de fericire. În sfârşit!!! Şi pe urmă ne mirăm că obţinem finalmente o majoritate mediocră, necreativă şi înceată. Exact pe dos! Păi de ce, lume didactică???

Citiţi mai sus primul paragraf. Uite de-aceea! Fiindcă în şcoală, formatorul (dacă este formator, dar deocamdată nu este) are în faţă totdeauna un grup eterogen de copii/adolescenţi ce trebuie trecut printr-o programă (Iertare! Am voit să scriu curriculă, că e mai cool!) obligatorie.

Dacă Ionică, să zicem, din grup, pricepe IMEDIAT ce i se spune de la catedră, din manual ori din tabletă, şi dacă alt copil, Costică, nu pricepe nimic sau aproape nimic, ne aflăm în cumplit impas. Ce să fie, ce să fie? O fi Ionică genial şi Costică imbecil? Asta să fie? Cum să afli adevărul, pentru a introduce soluţii salutare, când trebuie să te ocupi simultan de mintea a zeci de copii, asta în cazul fericit că-ţi pui asemenea întrebări?

Exemplum docet!

1.Examen de admitere la Liceul „Carol I” din Bicaz, acum mai bine de jumătate de veac. Candidatul, copil de ţărani dintr-o fundătură de munte, ia nota 2 (doi) în teza de română.

La examinarea orală în faţa a doi profesori, al doilea fiind eu, nemaipomenitul Victor Savin de la „Rareş”, din Piatra-Neamţ, fostul meu dascăl, vede nota din teză şi porneşte o conversaţie cu candidatul, din care eu bag de seamă că se profilează acelaşi doi, ca la teză. Concluzia profesorului Savin mă loveşte în piscul logicii mele de fost premiant: „Eu îi pun zece, fiindcă nota din teză nu o pot modifica!” În dauna stupefacţiei mele, de stagiar, primesc o replică la care m-am gândit apoi în toată cariera mea de dascăl: „Nu te-ai uitat în ochii lui. Este foarte inteligent şi extrem de sensibil. Va ajunge departe!” … Şi fostul semi analfabet a ajuns profesor universitar şi chimist celebru în lumea lui ştiinţifică. Doar că venea de la o şcoală unde nu-l învăţaseră nimic şi devenise premiant la Bicaz.

Ce se întâmpla dacă Victor Savin nu îi punea acel zece salutar? Las deoparte delictul nostru, pentru care azi, cu procurorul la uşa şcolii, am face ani grei de puşcărie, nu-i aşa?

Păi acum, doar cu examinarea scrisă, sub vegherea procurorului şi a poliţaiului, ce şanse ar avea acel copil superinteligent??? Ar fi o crimă sau o simplă întâmplare statistică???

2.La „Rareş” se adună o promoţie, după zece ani de la absolvire. Au, cu toţii, 28 sau 29 de ani. Unul dintre ei este doctor în ştiinţe, conferenţiar universitar, om de ştiinţă recunoscut şi peste hotare.

Sunt de puţin timp director al acestui liceu, nu cunosc promoţia şi cer de le secretariat catalogul, să mă conving că am în faţă un premiant de excepţie. Şi ce văd mă pune în mare încurcătură. El primise, în ultimul an de liceu, media 5,95 (cinci şi nouăzeci şi cinci de sutimi?!). M-am întrebat cum s-a întâmplat una ca asta şi din ce cauză. Chiar aşa: din ce cauză???

Dialogul cu tânărul savant nu m-a lămurit prea mult. Nici el nu se întrebase vreodată ce e cu notele din catalog şi a crezut, în anii de liceu, că este un copil mediocru. Ajuns student, din fericire, a simţit că pasiunea lui pentru fizică are un debuşeu bun de încercat. Uite-aşa!

Dar dacă nu reuşea la examenul de admitere în politehnică?

3.Iulian nu era în stare, cât a fost licean, să scrie mai mult de o pagină de caiet într-o oră. Era de o exigenţă cu sine vecină cu frica şi asta îl bloca în faţa hârtiei.

Încălcând grosolan legea, care nici atunci nu era excesiv de permisivă, i-am dat acasă subiectul primei teze din clasa a noua, cerându-i să mi-o aducă după ce o redactează în întregime.

INTUIAM CĂ NU VA COPIA! A fost o revelaţie! Băiatul acela timid ştia multe şi gândea profund! În toţi anii de liceu şi de facultate, a fost premiat pentru lucrările sale cu caracter ştiinţific şi a devenit cadru didactic universitar.

  1. Mircea A. Diaconu, acum profesor universitar doctor, rector al unei universităţi din România, fost elev la „Hogaş”, În Piatra-Neamţ, îşi aminteşte într-un interviu că, într-o teză trimestrială, nu a scris nimic din ceea ce era prevăzut în manualul de literatură ori din ce se discutase în clasă, ci doar ce gândea el, total diferit de ce se înşira în manual. Asta, după o bogată lectură condusă de profesorul său. A primit notă mare şi o bună apreciere, inserată de dascăl pe marginea tezei.

La o evaluare cu barem, cum se practică acum, ar fi primit zero puncte! Îl mai vedeam universitar???

Dar să revenim.

O primă concluzie a muncii mele de tainică cercetare, de-a lungul a peste patru decenii, a fost gravă: şcoala, aşa cum este organizată acum, lasă totul sau aproape totul în seama copilului şi a hazardului.

Dacă se întâlnesc ochii elevului DOTAT cu cei ai dascălului CU VOCAŢIE ŞI PREGĂTIRE EXCELENTĂ PSIHO-PEDAGOGICĂ? Gata! Se aprinde scânteia.

Are mijloace profesorul să afle ACUM răspunsuri la întrebările de mai sus, în relaţia sa apropiată cu elevul care pare sau chiar este mediocru? Nu are.

Dascălul are doar doi ochi, şi de obicei nu este expert în psihologia copilului, iar în faţa lui sunt simultan zeci de perechi de ochi, unii curioşi, alţii adormiţi, alţii impertinenţi, alţii îndrăgostiţi fără de nădejde, alţii …

Colac peste pupăză! Nu ai mijloace, nu ai oameni bine pregătiţi şi gafezi cu dezinvoltură! Când am descoperit că panaceul universal al evaluării şcolare a devenit în România lucrarea scrisă, am simţit că trebuie să chem în faţa divinităţii, că altă cale nu am, conducerea supremă a şcolii româneşti, fiindcă ceva mai distructiv pentru copii şi adolescenţi nu se poate inventa.

M-am adresat în zadar, în ultima vreme, câtorva miniştri, universitari pe matematică sau chimie. Doar o doamnă politicoasă mi-a trimis un „mersi”, de care nu aveam nevoie.

Am presupus că dumnealor, ca universitari, sunt tobă de carte în specialitate, dar pregătirea psiho-pedagogică în universităţile noastre este egală cu zero barat, predată anost şi plicticos de către universitari obosiţi.

Aşa că, profitând de viaţa mea de acum, într-o ţară cu foarte mari probleme în învăţământ, Franţa, mi-am zis că trebuie să caut o cale de salvare, de care, fireşte, nu va ţine seama Ministerul Educaţiei, ca şi acum vreo cinci decenii, când creasem, pentru prima oară în România, la „Rareş”, în Piatra Neamţ, liceul fără „clasicele” săli de clasă, existente şi azi, cele cu bănci, tablă, cretă şi cu profesorul care „ascultă” sau „verifică” pune note, turuie, „fixează” dacă mai are timp şi cu elevi despre care nu se ştie mai nimic, şcoală cu cabinete specializate pe obiecte şi cu laboratoare ale profesorilor. Incomodam şi am fost „eliberat” de şefii mei ceauşişti. Era de aşteptat.

Acum, pot fi ignorat, pot fi combătut, pot fi … dar, la anii mei, nu pot fi „eliberat” din pensie!

Prin urmare, să ne întoarcem de unde am purces. Afirmam indirect, la începutul acestui excurs, că şcoala naţională este vinovată de pierderea a milioane de posibile cariere bune sau excepţionale.

În modelul clasic sau contemporan al şcolii naţionale, NU PUTEM INDIVIDUALIZA în fapt PROCESUL EVOLUTIV AL COPILULUI ŞI AL ADOLESCENTULUI, pornind de la cunoaşterea profundă a potenţelor fiecăruia, suma abilităţilor individuale, timpii de reacţie, capacitatea la efort susţinut, dar mai ales inventivitatea, chiar şi vocaţia. Nu e timp, nu ni se cere asta şi nu ştim s-o facem!!!

Suntem în IMPAS, Domnule Ministru.

 

Mihai-Emilian MANCAŞ

Profesor pensionar, Nevers, Franţa