Având în vedere rolul definitoriu al educaţiei religioase în formarea şi dezvoltarea personalităţii, considerăm că astăzi nu mai este cazul să discutăm despre necesitatea şi importanţa acesteia în şcoala românească, aspectele acestea fiind clarificate de ceva timp.
Chiar dacă a fost contestată de unii care, lipsiţi de o cultură generală elementară, nu cunosc (sau nu vor să accepte) implicarea majoră a Bisericii Creştine în formarea culturii europene şi implicit în definirea spirituală a poporului nostru, după evenimentele din anul 1989, educaţia religioasă şi-a recăpătat locul cuvenit în sfera tipurilor de educaţii promovate de şcoală (educaţia culturală, educaţia civică, educaţia ştiinţifică, educaţia plastică, educaţia muzicală, educaţia fizică, educaţia tehnologică, educaţia pentru sănătate, educaţia pentru dezvoltare durabilă etc.). Dacă în majoritatea lor, celelalte tipuri de educaţii se axează pe transmiterea de informaţii, educaţia religioasă se adresează sufletului, menirea acesteia fiind una de natură formativă.
Promovarea educaţiei religioase ca realitate educaţională în şcoala românească actuală se bazează pe diverse argumente de ordin cultural, psihologic, etic şi moral. Nu te poţi considera o persoană cultivată, fără a-ţi cunoaşte propriile referinţe religioase sau a cunoaşte referinţele religioase ale persoanelor cu care convieţuieşti. Religia reprezintă o expresie a spiritualităţii, a culturii umane. Totodată, educaţia religioasă invită la reflecţie, analiză şi autocunoaştere. În contextul înlocuirii valorilor morale cu diverse pseudo-valori, pentru mulţi tineri recursul la religie poate fi unul salvator. Şi astăzi sunt de maximă actualitate cuvintele marelui pedagog elveţian Friedrich Wilhelm Förster (1869-1966): „Sforţările ştiinţei pentru a aprofunda problemele formării caracterului duc, puţin câte puţin, la domolirea şi rezolvarea conflictului acut care, în toate ţările, împarte astăzi în două tabere şcoala laică şi Biserica. Cu cât influenţa din ce în ce mai mare a liberei cugetări va îndepărta şcoala de curăţia de suflete, religioasă, pentru a o îndruma numai spre partea intelectuală, cu atât mai mult institutorii laici vor simţi că, fără inspiraţii morale înalte şcoala, organizarea şi rezultatele ei, nu sunt decât mecanisme cărora le lipseşte ceva şi care, din lipsă de putere vitală, vor ajunge să se oprească din mers. Să începem să dăm toată atenţia cultivării energiilor morale şi făcând aceasta vom vedea că, prin chiar natura ei, cura morală de suflete cere să fie pusă pe temelie religioasă.” (F. W. Förster, Şcoala şi caracterul, Editura Librăria Nouă, Bucureşti, f.a., p. 222).
Religia constituie o parte integrantă şi definitorie a culturii europene, fără de care nu vom putea înţelege în mod corect istoria şi cultura continentului nostru. Astăzi, statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, alocă între 1 şi 3 ore săptămânal studierii Religiei care poate avea statut de disciplină obligatorie sau opţională: Austria – 2 ore, Belgia – 2 ore, Germania – 1 oră, Grecia – 2 ore, Luxemburg – 3 ore, Malta – 2 ore, Portugalia – 1 oră etc.
Nu mi-am propus o prezentare istorico-cronologică a modalităţilor în care s-a realizat educaţia religioasă în ţara noastră, însă nu pot trece cu uşurinţă fără a menţiona unele personalităţi din perioada interbelică în domeniile teologiei, pedagogiei şi psihologiei precum Dumitru Călugăr, Mihail Bulacu, Vasile Băncilă, Grigore Tăbăcaru, Anastasia Popescu etc., care şi-au lăsat amprenta în şcoala românească. Ultima dintre cei enumeraţi, Anastasia Popescu (1911-1995), a luptat pentru reintroducerea educaţiei religioase în învăţământ după anul 1990.
Astăzi, programele şcolare în vigoare pentru ciclurile primar (O.MEN nr. 3.418 din 19.03.2013 pentru clasele pregătitoare, I, II şi O.MEN nr. 5.001 din 02.12.2014 pentru clasele III, IV), gimnazial (O.MEN nr. 3.393 din 28.02.2017 pentru clasele V-VIII, cu aplicabilitate treptată începând din anul şcolar 2017-2018) şi liceal (O.MECT nr. 5.230 din 01.09.2008 pentru clasele IX-XII/XIII şi şcolile de arte şi meserii) sunt alcătuite astfel încât să contribuie la dezvoltarea profilului de formare al elevului din următorul ciclu de studii (gimnazial, respectiv liceal) încercând să răspundă nevoilor de formare intelectuală şi morală a acestuia. Structura programelor şcolare pentru disciplina Religie cuprinde, pe lângă nota de prezentare, următoarele elemente: competenţe generale; competenţe specifice şi exemple de activităţi de învăţare; conţinuturi; sugestii metodologice. Printre altele, programele vizează dezvoltarea competenţei generale a interculturalităţii (în care un rol major îl au diversitatea religioasă şi respectul faţă de drepturile omului, fără a leza demnitatea vreunei persoane), competenţele specifice privind sensibilizarea faţă de diversitate, abilitatea de a comunica şi a intra în dialog, vieţuirea împreună cu ceilalţi, lucrul în echipă, învăţarea prin cooperare, comunicarea empatică, rezolvarea paşnică a conflictelor, creşterea stimei de sine, a capacităţii de a explora credinţe, practici şi simboluri, precum şi a gândirii critice şi a reflecţiei. Conţinuturile de specialitate au fost concepute să ofere răspunsuri unui spectru cât mai larg de scenarii posibile în parcurgerea materiei, profesorul având oportunitatea de a selecta acele noţiuni care conduc elevii spre dobândirea competenţelor vizate. La nivelul fiecărei clase, programa analitică prezintă o ofertă curriculară care include aspecte de învăţătură creştină, elemente de morală religioasă aplicată şi aspecte din viaţa practică.
Nu trebuie neglijat faptul că, prin intermediul orelor de religie, se promovează dialogul intercultural şi interreligios, motiv pentru care o abordare interdisciplinară a temelor de educaţie religioasă este mai mult decât necesară. Astfel, în definirea şi proiectarea competenţelor s-a depăşit domeniul strict teologic, iar mesajul central al fiecărei teme se îndreaptă spre viaţa practică.
Manualele de religie şi auxiliarele didactice existente concretizează într-un mod dinamic conţinuturile şi competenţele specifice din programa şcolară, iar apariţia unor manuale alternative reprezintă o etapă importantă în cadrul reformei curriculare.
Poate că în acest an, profesorii de religie trebuie să acorde o mai mare atenţie modului în care îşi exercita această nobilă misiune de a vorbi elevilor despre Hristos şi despre rolul religiei creştine în definirea neamului nostru românesc, cu atât mai mult cu cât Biserica Ortodoxă Română a declarat 2019, drept Anul omagial al satului românesc şi Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti. Comunităţile din satele româneşti, construite în jurul preoţilor, au constituit primele modele de unitate naţională şi de credinţă a poporului nostru, iar primele şcoli au apărut şi s-au dezvoltat în spaţiul eclesiastic.
Merită amintită importanţa colaborării şi a acţiunii responsabile a tuturor agenţilor de educaţie (şcoală, familie, biserică, mass-media, diverse instituţii de cultură), cunoscută fiind importanţa modelelor pentru realizarea educaţiei moral-religioase. Mesajul integrator al tuturor acestor sugestii reprezintă, de fapt, importanţa acordată culturii generale şi a transmiterii valorilor prin curriculum, culturii organizaţionale a şcolii şi altor instituţii culturale relevante în educaţia şi formarea morală a viitoarelor generaţii.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA