Născut cu o sută de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului din Judeţul Neamţ, părintele Iustin Pârvu a fost deopotrivă om al Bisericii, om al istoriei, om între oameni. A intrat în mănăstire, ca frate, în anul 1936; din anul 1939 urmează cursurile Seminarului Teologic de la Cernica; în perioada 1942-1944 merge, ca preot misionar, pe frontul de Est, până la Odessa; în 1948 este arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare din motive politice, cea mai mare parte a detenţiei fiind la Aiud; în anul 1960 primeşte o nouă condamnare, de 4 ani, pentru că nu s-a lepădat de credinţă; după 1964 este, pe rând, muncitor forestier, preot-monah la mănăstirile Secu şi Bistriţa din Neamţ iar din 1991 a întemeiat mănăstirea de la Petru Vodă, lângă care, după anul 2000, ridică o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrâni. În anul 2013, la 16 iunie, părintele Iustin Pârvu pleacă la Domnul. Despre epoca sa, una care s-a afirmat mai mult prin prigoana comunistă împotriva credinţei şi a intelectualităţii, prin secularizarea moralei creştine şi a bunei tradiţii româneşti, părintele Iustin spune concesiv: „Închisorile noastre din perioada comunistă au produs atâţia sfinţi şi martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.” În altă parte, vorbind despre ideologiile care au împărţit omenirea şi au produs atâta dramă, părintele Iustin Pârvu spune: „Orice ideologie, de dreapta sau de stânga, e bună până apare prima picătură de sânge. După aceea orice ideologie este blamabilă.”
L-am întrebat, de altfel, în dialogurile noastre de noapte, pe părintele Iustin, dacă omul poate fi judecat prin lume şi dacă lumea poate fi judecată prin fiecare om în parte.
Mi-a răspuns părintele: „În cădere omul îi poate trage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt atenţi, dacă nu sunt prudenţi, dacă nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. De căderea celui din preajmă ne facem vinovaţi şi noi, fără discuţie. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin. Nu-l iubeşti pe Dumnezeu, dacă nu-l iubeşti pe aproapele tău. De răul din lume suntem vinovaţi fiecare, dacă tratăm cu indiferenţă ce i se întâmplă vecinului, fratelui, prietenului, soţului, părintelui, atunci nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindă mâna cineva, degeaba aşteptăm ajutorul lui Dumnezeu.”
Am multe amintiri cu părintele Iustin, dar una ţin să o spun cu prioritate. E o amintire care relevă natura şi duhul părintelui.
După o toamnă ploioasă, cu inundaţii şi alunecări de teren, ne regăsim, cu cinci zile înainte de sfinţirea mănăstirii de la Petru Vodă, seara târziu, cu părintele Iustin Pârvu, într-o chilie. Mai erau câteva persoane, toţi fiind preocupaţi de reuşita sfinţirii care trebuia să se producă la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe 8 noiembrie, anul 2005, când e şi hramul bisericii de altfel. Frigul şi ploaia deasă de afară ne apăsau insinuându-se în toată discuţia, toate scenariile noastre şi toată „regia” desfăşurării evenimentului fiind modificate de condiţiile climaterice prezente. Drumul îngust spre mănăstire risca să fie total impracticabil. De asta mergeam mai mult pe varianta „de avarie”, adică a vremii proaste, decât pe cea ideală, a vremii bune. Părintele Iustin ne opreşte însă:
– Măi, lăsaţi discuţiile astea despre vreme…! O să fie soare şi toată lumea o să stea în curtea mănăstirii…! Aşa că trebuie să judecăm toate lucrurile plecând de la această situaţie. Nici n-are cum să fie altfel…
Într-adevăr, de pe 7 noiembrie, după amiaza, nourii s-au risipit ca împinşi cu palma de pe cerul lor, iar în ziua de 8 noiembrie, când sunt sărbătoriţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, soarele preluase, parcă, frâiele întregii manifestări. Cei peste şapte mii de oameni veniţi, mare parte pe jos, la sfinţire, au făcut o baie de lumină şi de căldură în curtea mănăstirii.
Într-adevăr, „cum putea să fie altfel”?
Şi nu era vorba de vreo viziune, ci era vorba de optimism. Chiar aşa: de optimism!
De optimism şi răbdare. Acestea au fost, de altfel, coordonatele pe care „s-a mişcat” părintele Iustin Pârvu în toată viaţa sa!
Fără optimism, fără încrederea că Dumnezeu ţi-a dat în mână cheile tuturor porţilor şi căilor posibile pentru un om, nu reuşeşti să evoluezi. Fără optimism nu reuşeşti să treci nici noaptea dintre două zile, şi cu atât mai puţin noaptea istoriei în care ne-au împins conjuncturile.
Omul căzut se ridică nu prin panică, nu prin deznădejde, ci numai prin încredere, prin speranţă. Deznădejdea te face să te comporţi ca o fiară închisă într-o cuşcă. Iar omul deznădăjduit nu vede lumea asta decât ca o cuşcă prea strâmtă pentru frica lui, pentru neputinţa lui. Pentru că frica este, în esenţă, o neputinţă. Fă-l pe om un deznădăjduit, pare să spună orice conducător conjunctural al lumii, şi îl vei domina, îl vei supune, îl vei face sclav.
Omul care speră, care crede că va fi bine, indiferent de conjuncturi, devine de neînfrânt. Omul care ştie cât valorează cu adevărat pe pământ, este duşmanul de temut al oricărei tiranii. Omul care se stăpâneşte pe sine, stăpâneşte lumea.
„O să fie soare…! Nici n-are cum să fie altfel…!”, a zis părintele Iustin, într-o noapte neguroasă de toamnă. Şi a fost, într-adevăr, ca la un semn, soare! Nu vremea a ascultat de părintele Iustin, nu ochiul inimii sau al minţii a văzut vremea peste câteva zile, ci credinţa că „… n-are cum să fie altfel” a învins orice intemperie. Gândind aşa, pozitiv, poţi vedea la capătul gândului minunea lui Dumnezeu care te întăreşte în credinţă, care te luminează cu nădejdea.
Şi cred, de altfel, că toată viaţa părintelui Iustin Pârvu o putem aduna sub câteva cuvinte sentenţioase, care, deşi simple, descifrate şi cântărite pot da măsura oricărui destin de excepţie:
Câtă luciditate, atâta sfinţenie; / Câtă sfinţenie, atâta putere; / Câtă putere, atâta credinţă;/ Câtă credinţă, atâta omenie.
Adrian ALUI GHEORGHE