Cu trei ani în urmă, într-o altă publicaţie locală, semnam un articol intitulat Cultura, … încotro? Şi articolul, ca atare, cât şi multitudinea de probleme menţionate în el (aproape firesc mi se pare acum!), au rămas fără niciun fel de ecou, atât din partea opiniei publice, cât şi al celor implicaţi în acest „nefericit” domeniu al vieţii noastre sociale. Tocmai de aceea doresc, de această dată, să mă adresez nemijlocit celor care, într-un fel sau altul, sunt primii dintre cei datori să asigure viitorul acestei ţări prin chemare şi participare activă. Mă refer la menirea dintotdeauna a oamenilor şcolii, cu atât mai mult cu cât, în secolul al XX-lea, şcoala românească, prin contribuţiile marilor ei personalităţi reformatoare, cât şi prin faptele miilor de slujitori devotaţi neamului românesc, a oferit lumii civilizate numeroase exemple cu valoare paradigmatică.
Nu voi relua în cele ce urmează nici temele şi nici propunerile din articolul menţionat mai sus, ci voi reaminti doar că sugeram şi atunci, faptul arhicunoscut că nu se poate vorbi, sub nicio formă, de dezvoltare culturală sau economică şi socială, în afara educaţiei, făcută primordial de şcoală!
Dar ţinând seama de dramatismul vremurilor pe care le parcurgem în prezent şi de uriaşele schimbări ce ne aşteaptă în condiţiile noului ev ştiinţifico-tehnologic, îmi permit să reamintesc nobililor slujitori ai şcolii, de la educatoarea din grădiniţa de la ţară, la universitarul pe reale merite, faptul că fiecare, la locul responsabilităţii lui, este acum mai mult decât dator să militeze (dincolo de prevederile vremelnicelor „programe” prezidenţiale, guvernamentale, ministeriale sau ale oricui şi de oriunde, care crede că „se pricepe” la „problemele” şcolii), la promovarea propriei contribuţii personale în „repropăşirea” şcolii româneşti.
Ca unul care de prea multă vreme m-am „rupt” de frumuseţea şi nobleţea muncii la catedră, nu îmi pot permite, nici în prezentul articol, să fac varii propuneri sau să dau sfaturi de care „bietul” sistem de învăţământ românesc actual nu duce lipsă, ci, dimpotrivă. Îmi permit doar, cu modestie, să exprim câteva opinii, pornind de la faptul că, dacă vom continua să ignorăm şi în continuare şcoala şi generaţiile care ne vor urma, soarta ţării şi a viitorului ei politic, social, economic, cultural şi de orice altă natură, sunt „pecetluite”.
Aşadar, voi exprima doar câteva puncte personale de vedere, din multele pe care le-am putea supune atenţiei. Acestea, cu siguranţă, pot fi amendate, îmbunătăţite sau ignorate de către fiecare dintre cititori.
Încep deci prin a afirma categoric faptul că, dincolo de tot felul de prevederi „programatice” (aparţinând oricui!), rolul esenţial în „remodernizarea” şcolii româneşti şi a educaţiei în general, aparţine fiecărui cadru didactic, conform, aşa cum mai aminteam, pravilei buneicuviinţe strămoşeşti: omul sfinţeşte locul. De aceea, un nou început ar trebui să însemne, foarte urgent, o severă acţiune de autoperfecţionare pedagogică, de specialitate şi morală, în pas cu realităţile noului mileniu şi o atentă observare a ceea ce fac în acest sens colegii din şcoală, noii absolvenţi veniţi de pe băncile facultăţilor dar şi preoţii, psihologii, medicii, juriştii, inginerii, informaticienii, cercetătorii şi toţi ceilalţi intelectuali din fiecare localitate, fără jena de a împrumuta de la aceştia, ceea ce ni se pare că este de folos şcolii.
În acest context, este mai mult decât importantă implicarea fiecăruia, la catedră sau în cadrul responsabilităţilor pe care le deţine, în crearea climatului necesar activităţii de educaţie, cu accent deosebit în promovarea competenţei şi meritocraţiei de la nivelul şcolilor şi inspectoratelor şcolare, până la nivelul ministerelor şi al altor factori politici, sociali, economici şi spiritual-culturali ce pot influenţa formarea pentru viaţă a tinerelor generaţii. Când spunem aceasta, ne referim inclusiv la preocuparea pentru abordarea în alt mod (modern), în concordanţă cu vremurile în care trăim, a raporturilor tradiţionale fundamentale, adeseori învechite, educator (formator) – elev (preşcolar sau student), ţinând seama şi de noul mediu informaţional-tehnologic în care se formează tinerele generaţii, cu toate avantajele, dar şi cu dezavantajele pe care le incumbă, mai ales pentru cei mici, aceste noi disponibilităţi ştiinţifico-tehnologice.
Totodată, este necesară schimbarea radicală a atitudinii formatorilor în ceea ce priveşte raportarea la relaţiile cu părinţii (bunicii, rudele, tutorii, ţinând seama de noile realităţi româneşti, după migrarea a milioane de cetăţeni). Ne poate ajuta în acest sens, deosebita experienţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales din perioada interbelică (a se vedea, mai ales, strălucita experienţă a Şcolii Sociologice Româneşti), când, învăţătorul nu era doar educatorul copiilor, ci, în primul rând, al satului, cu toate cele ce decurgeau din acest statut, inclusiv în viaţa socială a fiecărei localităţi. Cred însă că astăzi, la noi în ţară, acest mod de a vedea implicarea cadrelor didactice, este chiar mai important decât în perioada interbelică.
Este necesară şi o altă abordare a rolului ce revine sindicatelor din învăţământ, de la toate nivelurile, care, dincolo de „fărâmiţarea” lor organizatorică (voită), trebuie implicate nu doar în „lupta” (adeseori formală) pentru salarii şi alte mici „avantaje” materiale, ci în realele probleme ale fiecărei unităţi de învăţământ şi în cele de perfecţionare profesional-morală, atât ale cadrelor didactice cât şi ale elevilor şi studenţilor.
Şi încă ceva: o îndatorire şi o responsabilitate, mai mult decât importantă a tuturor categoriilor de educatori, ni se pare a fi aceea pentru o deosebit de atenta îndrumare a adolescenţilor şi tinerilor ce urmează a se orienta spre profesiunile cu caracter pedagogic. Acum, când a scăzut interesul tinerilor pentru domeniile educaţiei (nu mai comentăm de ce şi din vina cui), nu se poate să ne fie indiferentă calitatea pregătirii profesionale, ştiinţifice şi morale a viitorilor educatori şi deci a şcolii noastre de mâine.
Ar mai fi multe de adăugat dar ne limităm la cele de mai sus. În schimb, aş fi foarte mulţumit dacă numărul celor care îşi pun astfel de probleme şi întrebări va creşte necontenit. Viaţa noastră de azi, şcoala românească şi mai ales generaţiile ce vor veni, au nevoie ca noi, cei de astăzi, să ne depăşim inerţiile şi să gândim la viitor.
14.02.2019
Gh. I. BUNGHEZ