Mai ţineţi minte filmul Dead Poets Society al lui Peter Weir, din 1989? E cel mai bun film despre şcoală pe care-l ştiu (şi ştiu multe, sunt un cinefil vorace!). Era vorba acolo de un profesor de literatură foarte original (jucat de Robin Williams), venit într-o şcoală americană superconservatoare de la sfârşitul anilor 1950, care inflamează prin prezenţa sa toată atmosfera. Îi învaţă pe elevi să gândească singuri şi să se exprime liber, îi dezvaţă de clişee, îi şochează prin boicotarea ostentativă a programei rigide, a manualelor şi a convenţiilor stupide, le face confesiuni, sfidează reguli de mult impuse. Desigur, în urma unor nefericite evenimente care l-au implicat fără vină, e contestat de unii părinţi şi colegi şi sfârşeşte prin a fi dat afară. Când vine pentru ultima oară în clasa dragă lui, ca să-şi ia nişte lucruri personale, spre disperarea vechiului profesor reinstalat, elevii îl salută de rămas-bun entuziaşti, ridicaţi literalmente în picioare, pe bănci. Dincolo de altele, sugestia era că adevărata vocaţie profesorală e mereu subversivă, se impune de la sine şi se ridică valoric deasupra normelor standard. O face exact împotriva tuturor evidenţelor oficiale.
Nu ştiu cum o fi la ei, la americani, adică nu ştiu cât de fantastic e filmul lui Peter Weir sau, dimpotrivă, cât e de real. Dar sigur la noi profesorul John Keating, interpretat de regretatul Robin Williams, e o hiperbolă maximală sau chiar o utopie. Una pe care o tot visăm, dorindu-i împlinirea de ani de zile.
Prost retribuit, prost văzut, încărcat mereu numai de responsabilităţi, asaltat de presiunile sistemului, de drepturile copilului şi de pretenţiile părinţilor, lipsit de posibilitatea materială de a se mişca în voie înăuntrul domeniului despre care vorbeşte şi obligat la o groază de perfecţionări periodice (definitivat, grade didactice, titluri, tot felul de alte cursuri şi module – plătite derizoriu ori deloc), profesorul a devenit expresia umilinţei supreme. În faţa lui însuşi, în faţa tinerilor pe care-i formează şi în faţa celorlalţi colegi întru naţiune, egali sau nu prin nivelul de studii. Aşa se explică lipsa de solidaritate a părinţilor (şi a politicienilor-profesori) faţă de niciodată rezolvatele probleme ale dascălilor, aşa se explică dispreţul profund pe care tinerii ce beneficiază de serviciile lor îl afişează mai mult sau mai puţin ostentativ. Impresia mea e că factorii de decizie (şi nu numai ei) habar n-au, cu adevărat, care e raportul între ce i se cere unui profesor şi ce are el de făcut, pe de o parte, şi modul cum e retribuit şi apreciat pentru asta, de cealaltă. La începutul fiecărui an şcolar, în afară de secvenţele de materie pe care trebuie să le predea concret la lecţii, un profesor are de pregătit planuri şi planificări (pe an, pe semestru, pe unităţi de învăţare), dosare de catedră cu o grămadă de documente şi procese verbale, rapoarte, subiecte de teste, modalităţi de evaluare, toate făcute în urma consultării a o mulţime de precizări venite de la minister, care de care mai proaspete şi mai „interesante” (şi care adesea se autoinvalidează în aceeaşi zi în care au fost enunţate). În mare, cam asta verifică reprezentanţii statului când vin în controale, adică inspectorii şcolari. Ca să nu mai pun la socoteală priorităţi ce nu ţin de pedagogie: examene medicale şi psihologice, o garderobă adecvată şi, de ce nu?, încărcarea cu un potenţial nervos şi afectiv dintre cele mai pozitive. Or exact bagajul acesta para-didactic e absolut necesar unei bune desfăşurări a procesului educaţional, astfel încât beneficiarii (elevii, studenţii, cursanţii) să rămână în cap nu doar cu suma de cunoştinţe necesare (exact suma necesară, zic!), dar şi cu imaginea educatorului ca model potenţial şi, de se mai poate, cu ceva abilităţi utile în viaţă, societate şi profesie.
Ei bine, ştie toată lumea cum sunt poziţionaţi social, moral şi financiar profesorii. Aşa cum ştie toată lumea disponibilitatea ministerului de resort în a face nesfârşite experimente, care mai de care mai futile şi mai pernicioase: se schimbă ba împărţirea semestrelor şi a vacanţelor, ba forma, denumirea şi datele examenelor, ba redistribuirea multelor conţinuturi ale curriculei, ba sistemele de admitere şi de recunoaştere a competenţelor, ba manualele şi numărul lor valabil pe an de studiu. Se mai scoate câte un obiect, se mai comasează altele, se mai redenumeşte câte o materie. Doar forme fără fond, nimic esenţial, cum am aştepta: aerisirea vizibilă a programelor, readaptarea metodelor, redefinirea noţiunilor de învăţare, reducerea numărului de ore pe săptămână în orarul elevilor, siguranţa din şcoli, baza materială, eficientizarea proceselor didactice, debirocratizarea, flexibilizarea opţiunilor în ruta şcolară şi în carieră, schimbarea sistemului de evaluare, încercarea de a urma modele fiabile (învăţământul finlandez, de pildă), adaptarea la cerinţele socio-culturale contemporane, un grad de libertate didactică a profesorului. Nimic din toate astea, nicio strategie pe termen lung, nicio promisiune dătătoare de speranţă în acest sistem atât e important pentru viitorul unei naţiuni europene mândre de ea însăşi. Nicio formare, cu alte cuvinte, doar informări şi acumulări, greutăţi peste greutăţi, astfel încât şcoala a devenit ceva de-o imensă plicticoşenie, ca să nu zic altceva mai rău.
Privind chiar la ultimele propuneri de modificări care au venit dinspre minister acum, în primele luni ale lui 2019 (le ştiţi, altele şi totuşi aceleaşi!), mă-ntreb şi eu precum Cernâşevski, odinioară: „Ce-i de făcut?” Dar s-a făcut ceva? Răspunsul e că totul e de făcut sau, mă rog, e de refăcut, că nu e totul chiar de aruncat.
Acum mai că-ţi vine să-ţi faci bagajul, să-i priveşti nostalgic pe elevii care te salută entuziaşti, urcaţi eventual pe bănci, în picioare (că din ataşament, că din sfidare!), şi să pleci definitiv, închizând încet uşa clasei, după tine, ca nu cumva să strici starea de fapt a lucrurilor. Cam cum a făcut şi profesorul din filmul pe care l-am amintit mai sus.
Totuşi, mai putem spera, stimaţi colegi? Mai sunt şanse să vă mai educe careva, dragi cetăţeni de mâine? Unde? Cu ce?
Adrian G. ROMILA