Colegiul Naţional „Petru Rareş”
În peisajul învăţământului nemţean şi nu numai, profesorul de fizică Dorel Haralamb nu mai are nevoie de nici o prezentare. Îl recomandă cele peste 100 de premii la olimpiade şi concursuri naţionale şi internaţionale obţinute de elevi de-a lungul carierei, după cum urmează: olimpiada naţională – 16 premii I, 11 premii II, 7 premii III, 20 menţiuni; concursuri – 31 premii I, 13 premii II, 14 premii III, 10 menţiuni; olimpiada internaţională – 2 medalii de aur, 2 medalii de argint, 1 medalie de bronz.
A sta de vorbă cu acest eminent profesor despre aspecte ale învăţământului românesc, înseamnă a afla cum pasiunea, dublată de muncă stăruitoare duc la performanţe extraordinare dar te ajută să ai şi un cuvânt greu de spus în tot ce înseamnă sistemul de predare al disciplinei „fizică” în România.
– Domnule profesor Dorel Haralamb, când şi cum s-a produs apropierea Dvs. de fizică?
– Apropierea de fizică s-a produs încă din copilărie, datorită jucăriilor. Am avut parte de jucării care m-au obligat să le studiez, să le desfac, să fiu curios cum funcţionează. În clasa a VI-a, când am început studiul fizicii, deja îmi plăcea. Apoi, jumătate din liceu l-am urmat la „Mihai Eminescu” (Iaşi), dar din clasa a XI-a am trecut la o clasă specială de fizică, la Liceul „Emil Racoviţă”.
– Aţi fost tentat vreodată să urmaţi altă carieră în afara aceleia de profesor de fizică?
– Da. Eram ferm convins că voi deveni inginer în electronică, dar în clasa a XII-a am dat cu ochii de fizica atomică şi atunci mi-am spus: „nu se poate, trebuie să mai rămânem împreună o bucată de vreme”. Şi am schimbat opţiunea, mai ales că la vremea respectivă, din punct de vedere al perspectivelor, nu era mare diferenţă.
– Cum v-aţi autodefini ca profesor?
– Fiecare dintre noi credem ceva despre prestaţia noastră dar este posibil ca elevii noştri să creadă altceva. E foarte greu de dat o autodefiniţie, eu pot spune doar care sunt intenţiile mele. Dar cum sunt percepute, este aproape imposibil de spus. Personal, aş vrea să fiu văzut ca un fel de ajutor al părinţilor, dar colaborarea nu este întotdeauna optimă pentru că presupune doi participanţi. Mai sunt şi alţi factori perturbatori, de exemplu numărul foarte mare de elevi dintr-o clasă, care poate împiedica stabilirea unor relaţii normale, generatoare de randament mare în procesul instructiv educativ.
Uneori sunt şi momente foarte plăcute în care primeşti feedback-uri de la elevi şi înţelegi modul în care eşti perceput. Unele în timpul şcolii, altele la întâlnirile de peste ani cu foştii absolvenţi.
– În anul 1977 aţi primit repartiţie guvernamentală la Liceul „Petru Rareş”. De atunci şi până acum aţi obţinut cu elevii performanţe pe care nu cred că vi le închipuiaţi. Cele mai uluitoare sunt cele obţinute la olimpiadele internaţionale de fizică…
– Deşi suntem o şcoală de top, totuşi te poţi considera foarte norocos dacă într-o întreagă carieră obţii premii la olimpiadele internaţionale cu doi-trei elevi. Asta nu este o situaţie care apare în fiecare an. Noi nu avem toţi copiii cei mai dotaţi din toată ţara (cum beneficiază alte şcoli), ci doar dintr-o parte a judeţului. Ultimele rezultate de acest gen le-am obţinut cu elevul Sebastian Leontică – aur la Olimpiada Europeană, bronz la Olimpiada Asiatică şi argint la Olimpiada Internaţională. Acum peste 20 de ani a mai fost un elev de excepţie, Mihai Ibănescu, cu medalii de aur şi argint la Olimpiada Internaţională. Aş vrea însă să adaug şi alte nume ale unor elevi de-ai mei care au reprezentat excelent această şcoală: Florinel Moroşan care în 1991 a devenit primul român ajuns la MIT – Massachusetts Institute of Technology (împreună cu încă o persoană), Daniel Cociorvă, Ciprian Chirilă, Claudiu Genes, Vasilica Crecea, Lăcrămioara Văideanu, Ştefan Căescu, Vlad Seghete, Răzvan Gămănuţ, Dan Smaranda, Teodor Rotaru, Titus Dascălu, Daniel Manole, Cozmin Teacu.
În rest, în fiecare an avem elevi foarte buni. An de an colegiul nostru are cel mai mare procent în formarea lotului judeţului pentru olimpiada naţională. Apoi, judeţul Neamţ ocupă printre primele locuri în ţară ca succese, la olimpiadele naţionale. Am stat foarte mult pe locul III, ne-am mai clasat pe locul V, locul VIII, dar „zona” noastră „obişnuită” este V-VI. Ne facem treaba. Drept e şi că în ultimii zeci de ani catedra noastră de fizică a fost foarte bine „înzestrată” cu profesori de valoare. Pentru că dincolo de talentul şi munca elevilor contează foarte mult şi profesorul cu care lucrează, pentru a atinge acest nivel de pregătire. Existenţa unei echipe foarte bine calificată, formată din profesori care colaborează în mod real şi sunt prieteni, îşi spune cuvântul în rezultatele fiecăruia dintre profesori. E suficient să menţionez câteva dintre numele celor care au fost profesori de fizică în această şcoală şi cu care am avut onoarea să fiu coleg: Sanda Spiridon, Niculina Rotaru, Ioan Gavril, Mihai Lăcătuşu, Dumitru Roşca.
– Concret, vă rog să creionaţi cum abordaţi aceşti elevi supradotaţi care devin vârfuri în cadrul competiţiilor?
– Cu aceşti elevi lucrurile se pun cu totul altfel. Sprijinul pe care trebuie să-l dai este de a le menţine tot timpul interesul treaz, să nu-i sufoci niciodată, să le dai exact răspunsurile de care au nevoie, să le dai bibliografia exact cât trebuie. Să nu fie nici prea mult, nici prea puţin şi să-i laşi să fie şi copii. Pentru că maximul pe care trebuie să-l dea nu e acum, ci undeva la 25-30 de ani, atunci când îşi vor organiza viaţa pentru mai târziu.
– Aţi obţinut gradul I în anul 1990 cu o lucrare despre utilizarea calculatorului în procesul instructiv-educativ. Aţi fost un vizionar! Care a fost drumul până acolo?
– Partea de informatică îmi plăcea încă de la şcoala generală, pe când începuseră la Universitate nişte cursuri, în care profesori universitari prezentau unor copii de clasa a VI-a şi a VII-a, nişte lucruri interesante despre maşini de calcul. Mi s-a aprins un beculeţ care a rămas aşa. Apoi în facultate am făcut cunoştinţă cu informatica. Lucrul efectiv a început prin 1982-1983 când mi-a picat în mână un calculator portabil tip jucărie – Spectrum – de la care a pornit de fapt ceea ce a devenit calculatorul pentru toată lumea. În perioada 1984-1988 am lucrat la Liceul de Construcţii, şi acolo am cumpărat un calculator românesc, produs după Spectrum şi în anul 1985 am realizat prima admitere computerizată din această regiune geografică. În 1988 când am revenit la Colegiul Naţional „Petru Rareş” am scris o altă aplicaţie pentru admitere computerizată dar pe un calculator mai modern. Aşa că în 1990, când am avut lucrarea de grad, ştiam bine cam cu ce se mănâncă lucrurile acestea. Mai participasem la trei sesiuni naţionale de comunicări pentru utilizarea calculatorului în învăţământ, pentru educaţie şi nu în scopuri administrative, unde am prezentat anumite programe făcute de mine.
– V-aţi închipuit atunci că utilizarea calculatorului în educaţie va lua aşa o amploare?
– Era evident, pentru că erau deja câteva condiţii îndeplinite. Calculatoarele aveau preţul în scădere, aşa că deveneau tot mai accesibile pentru cumpărare. Apoi, utilizarea lor a devenit în fizică mai ieftină decât utilizarea altor materiale didactice, care nici nu serveau prea bine unor scopuri, datorită unor erori care apar în diferite experimente. În plus, lucrul cu calculatorul este mult mai comod, inclusiv pentru copil, acasă. Cum lucrurile evoluează, acum folosesc în unele clase şi telefoanele mobile pentru tot felul de simulări, modelări sau calcule complexe.
– Povestiţi-ne despre experienţa de membru în Comisia Centrală a Olimpiadei Naţionale de Fizică (CCONF).
– În 1984 am participat prima dată la olimpiada naţională de fizică şi în 1985 la o tabără naţională. Taberele naţionale organizau concursuri de nivel foarte apropiat cu cel al olimpiadelor. Am tras concluzia că acolo este de mine. Am întâlnit colegi din toată ţara, un grup de profesori care tăiau firul în 14, cărora le plăceau problemele formulate corect, răspunsurile frumoase, şi care erau dispuşi să stea până dimineaţa, să se certe pe câte o propoziţie, pentru a fi cât mai corect formulată. Cam aşa s-a format nucleul CCONF. Foarte interesant în această comisie este faptul că echipa s-a format astfel încât s-a lucrat în condiţii de maximă încredere. Era vorba de subiecte la olimpiade care erau cunoscute înainte şi de respectarea regulilor stabilite. A fost o perioadă frumoasă!
– Sunteţi şi coautor la numeroase programe de perfecţionare pentru profesorii de fizică (perioada 1990-2000) şi la un îndrumător metodic pentru profesorii de fizică. În ce măsură consideraţi că aceste eforturi şi-au îndeplinit menirea şi au venit în ajutorul colegilor Dvs.?
– Brigăzile organizate de MEN înainte de 1990 şi lucrul în CCONF a permis celor din minister să vadă cu ce profesori se poate lucra în ţară. Şi am fost printre cei „văzuţi”. Astfel că în 1990 am fost convocat la Bucureşti, împreună cu vreo 10 colegi din ţară, cu scopul de a modifica programa de perfecţionare a profesorilor de fizică. Fusese cu necazuri până atunci, în sensul că programa nu solicita profesorilor care dădeau definitivatul şi gradul II lucrurile de care aveau nevoie, ci revenea în principal la ce se studia în facultate, fără legătură cu programele din liceu sau şcoala generală. Autorii anteriori fuseseră din mediul universitar şi nu prea ştiau ce se întâmplă în preuniversitar. Am schimbat programa făcând o deosebire rezonabilă între ceea ce înseamnă definitivat (când omul abia a terminat facultatea şi nu are experienţă didactică destulă) şi ce înseamnă gradul II (când facultatea este mai departe dar există mai multă experienţă didactică acumulată).
Pentru îndrumătorul metodic am colaborat cu colegul meu, actualul director al Colegiului Naţional „Petru Rareş” – domnul Grigoruţă Oniciuc. Întâmplarea a făcut ca soţiile noastre să fie profesoare de fizică la gimnaziu şi astfel am făcut toţi patru o echipă. A ieşit ceva de care am fost foarte mulţumiţi şi cred că am fost utili profesorilor, pentru că le-am pus la dispoziţie nişte materiale foarte bune.
– În intervalul 1990-2015 vă regăsim ca membru în Comisia Naţională de Fizică a MEN. Sunteţi şi coautor la 6 manuale de fizică şi 4 culegeri de probleme. Cum reuşiţi? Presupun toate acestea şi sacrificii sau este fizica o pasiune devoratoare?
– Fizica este devoratoare, ca orice pasiune. Dacă o ai, îţi mănâncă timp, dar dacă te simţi chinuit, atunci nu se mai cheamă pasiune ci obligaţie de serviciu şi mai bine faci altceva. Manualele acestea scrise de noi au început cu colegii pe care i-am cunoscut la olimpiadele naţionale şi au izvorât din nemulţumirile noastre adunate de-a lungul timpului. Aveam elevi pe care reuşeam să-i învăţăm bine, care obţineau rezultate foarte bune la olimpiade, concursuri, examene şi ştiam cam ce trebuia făcut. Am început cu manualul de clasa a VI-a, primul an de studiu al fizicii, încercând să atragem elevul, să-i spunem toate lucrurile într-un mod atractiv.
Regulile sunt foarte clare: programa este obligatorie, manualul nu. Noi oricum aveam „manualul nostru”, cu adăugiri, completări, înlocuiri – în spatele aceleiaşi programe. Manualele pe care le-am tipărit au fost rezultatul acestor căutări de ani şi ani de zile, pentru a găsi soluţiile cele mai bune în faţa clasei. Am scris 8 manuale; cu şase am câştigat licitaţiile, cu două am pierdut.
– Este fizica un câmp larg de dezvoltare a creativităţii?
– Nu se poate fizică fără creativitate. La mine nu se pune problema să iasă copilul la tablă şi să reproducă lecţia. Nu are rost aşa ceva. Elevul are de înţeles nişte lucruri pe care trebuie să le folosească în situaţii noi. Fizica presupune situaţii de creaţie iar noi nu pregătim elevii pentru acum ci pentru ceea ce urmează. Sigur că trebuie să aibă nişte cunoştinţe şi un anumit mod de gândire, dar el trebuie obişnuit să fie creativ. Trebuie să plece de la acel „de ce” şi să-l păstreze, chiar dacă şcoala l-a cam oprit să mai pună întrebări de acest gen.
– Ce vă nemulţumeşte cel mai mult la sistemul de învăţământ românesc?
– Amatorismul… La toate nivelurile. Mai ales al celor care au diploma, dar în spatele diplomei nu-i nimic. Asta deranjează enorm, sub toate aspectele. Sunt persoane care termină facultatea cu media 6-7 şi ajung în faţa unor elevi care sunt capabili de 9-10. Şi toată lumea are pretenţia ca lucrurile să meargă de nota 10, dar nu se poate. Este adevărat că şi aspectul financiar îşi spune cuvântul, iar dacă nu poţi să atragi oameni, atunci ai profesori care n-au putut să facă altceva. Astfel încât îmi pun problema calităţii absolvenţilor şcolii româneşti peste ani…
A consemnat Gianina BURUIANĂ