„Încerc să nu repet ce am văzut ca elev şi nu mi-a plăcut”
● Interviu cu prof. Adrian G. Romila
– Adrian, ce le faci copiilor de le place la şcoală, le place ora de română şi le place literatura?
– Mă bucur să aud asta. Trebuie să îţi spun că sunt prof din 1998 şi cu mulţi dintre elevii mei rămân în relaţii foarte bune, mai ales cu cei cărora le-am fost dirig, pentru că îi iau din clasa a-V-a, îi duc până în clasa a-XII-a şi îi cunosc la diverse vârste. N-aş zice că simt că fac ceva deosebit. Sunt doar eu însumi, sunt foarte firesc. Nu încerc să îmi truchez prezenţa sau să o contrafac şi, probabil, acest firesc a comportamentului generează sinceritate, un fel de autenticitate a relaţiei şi comportamentului dintre noi şi ei simt asta şi sunt foarte deschişi.
Eu dau, dar şi primesc acelaşi lucru şi cumva reuşim să ne acordăm şi facem ca relaţia dintre noi să curgă bine. Ăsta e un prim aspect. Dar eu cred că ai autoritate ca profesor, inclusiv autoritate intelectuală, dacă există şi o empatie între tine şi cei cu care comunici, o formă de respect, o comunicare caldă şi astfel ceea ce spui tu este altfel primit. E fain să te impui nu printr-o autoritate forţată, jucată, ci printr-o autoritate pe care o ai în mod natural, astfel încât celui de lângă tine să îi fie jenă să facă sau să spună anumite lucruri.
„Cheiţele” de care mă întrebai cred că astea sunt, naturaleţea şi firescul. Ştii, eu nu am ştiut că le am, le-am descoperit profesând, mergând la clasă din ’98, fără să-mi doresc neapărat asta. Iniţial am crezut că e un loc de muncă temporar, până când mi-am dat seama că acolo îmi e locul şi asta e vocaţia mea. Şi, azi aşa, mâine aşa, experienţa se adună şi eşti din ce în ce mai bun.
„Cel mai prost, cel mai deficitar şi mai nereformat sistem bugetar”
– Mi-ai vorbit despre respectul acordat elevului. În şcoala românească, e mai greu pentru elevi să se simtă respectaţi, pornind de la o chestie de bază, hârtia igienică şi săpunul de la toaletă, care lipsesc, de cele mai multe ori. Tu cum faci de ei simt respectul?
- Hai să stabilim: sistemul educaţional din România este cel mai prost, cel mai deficitar şi mai nereformat sistem bugetar.
– Cum nereformat? Care, cum vine la guvernare, mai reformează ceva în învăţământ!
– Astea-s reforme superficiale, pe termen scurt, care nu schimbă esenţa. Că dacă nu le mai numeşti semestre şi le zici module, dacă schimbi pe ici pe colo nu ştiu ce programă, dacă din când în când lucrezi la curriculă mai mult sau mai puţin bine nu înseamnă că s-a schimbat ceva. Trebuie proiecte pe termen lung, trebuie reforme din temelii, de la cum arată toaleta până la cum arată curricula. Sistemul e prost nu numai pentru că nu ai toalete, ci şi pentru că profesorii nu sunt motivaţi să fie într-un sistem care, teoretic, ar trebui să fie onorabil.
„Cărţile ne prelungesc viaţa”
– Şi totuşi, tu performezi într-un sistem care e cum e. Cum faci?
– Eu am norocul să fac ce îmi place. Şi îmi place ce fac! Nu m-am plictisit, sunt entuziast în continuare, îmi place să lucrez cu adolescenţii şi îmi place să construiesc în sensul ăsta, asta e vocaţia mea. Îmi place disciplina pe care o predau, o practic şi ca profesor, şi ca scriitor, entertainer cultural, cronicar literar şi mai ştiu eu ce şi, cumva, funcţionez într-o disciplină pe care o ador, pe care mi-am ales-o şi nu regret nicio secundă. Poate tu nu ştii, eu trebuia să fiu ofiţer de marină. Am terminat un liceu de marină pentru că, în naivitatea aceea de adolescent sub comunism, confundam ceea ce era în cărţi cu ceea ce era în realitate. Am plecat de la literatură şi m-am întors tot la literatură. Bine, în continuare sunt pasionat de mare, corăbii şi aventuri, câteva din cărţile mele sunt pe asemenea subiect.
– Hai să rămânem în zonă. Dacă mâine ar veni Peştişorul de Aur şi te-ar întreba cum ai vrea să fie evaluările, examenele şi bacalaureatul, ce i-ai spune?
– Sunt două zone în care trebuie schimbări. Mai întâi, trebuie schimbări în felul în care e predată literatura şi-n ceea ce li se cere elevilor. Trebuie texte mai apropiate de orizontul lor, ei trebuie să ştie că există literatură contemporană, că există oameni vii care scriu, că nu sunt numai nişte figuri muzeificate de manuale şi programe. Şi, dacă le plac textele, le vor şi citi şi vor avea o sumă culturală importantă. Sigur, fără să renunţăm la canonul clasic. Paradoxal, manualele de gimnaziu stau mai bine, aici, decât cele de liceu.
Apoi, trebuie schimbări în felul cum sunt concepute examenele. În ultimii ani stăm mai bine un pic, s-au introdus subiecte de concepţie proprie, de exprimare proprie, de compunere, ceea ce e bine. Da, la bacalaureat, e firesc să ai un autor canonic, un subiect mare de discutat. Nu sunt genul care spune că şcoala trebuie să fie o joacă. Sigur, trebuie şi joacă, dar şcoala serioasă nu e ceva mereu plăcut. Presupune un pic de efort de memorare, un pic de dorinţă de a parcurge şi înţelege lucruri nu întotdeauna agreabile, de a reţine un bagaj cultural, de a face asocieri, interpretări. Să ştii că eu predau şi clasic, cu informaţii multe, dar sunt orele aşa cum ţi-au spus foştii mei elevi pentru că ştiu să le alternez, să destind, am momente de întoarcere în care le explic o situaţie sau le extind datele în poveşti inteligibile. Ei au caiete foarte bine puse la punct, astfel încât să rămână cu ceva consistent, cât de cât, dincolo de discuţia din clasă şi momentele frumoase de comunicare.)
„Dacă ştii să îmbraci informaţia într-o poveste, o vinzi foarte bine”
– Uite, că veni vorba, cum se desfăşoară o ora de-a ta?
– Depinde de ce am de făcut. Dacă e o oră în care ai multe date şi multe informaţii, nu e chiar aşa plăcută.
– Şi cum o faci plăcută?
– Dacă ştii să îmbraci informaţia într-o poveste, o vinzi foarte bine. Şi, dacă ai ora în care poţi să foloseşti şi un proiector, să livrezi un poem, o imagine, un clip, în care să faci nişte paralele culturale interesante, poate ieşi foarte bine. Depinde de ce ai de făcut, trebuie să fii flexibil, maleabil şi să te adaptezi. Dar nu toate orele îmi ies. E firesc, că nu suntem roboţi, suntem oameni şi lucrăm cu oameni. Mai dăm şi rateuri.
– Pare că de aici vine frumuseţea orelor tale, că nu există o reţetă.
– Ştii, m-am bucurat mult când mi-ai zis despre foştii mei elevi că ştiu cuvinte şi finalizează propoziţii. Dincolo de cărţile pe care trebuie să le citească, după orele de română ei trebuie să rămână cu un bagaj conceptual care să le permită să se exprime corect şi coerent. Cred că ăsta e rostul profesorilor de umanioare, să facă astfel încât copilul să se poată exprima elevat, să spună ceea ce gândeşte într-o formă clară, şi cine vorbeşte clar, gândeşte clar.
– Şi totuşi, bogăţia lexicală vine preponderent din lectură. Tu cum îi faci să citească?
– Nu am o reţetă nici aici. Sunt variate tipuri de cititori. Sunt cei care, la un moment dat, au un declic şi capătă pasiunea asta, sunt cei care citesc numai ce au pentru Bac, sunt cei care citesc numai din afara programei sau care nu citesc decât rezumate. În ultima vreme, lucrând din ce în ce mai mult în digital, le descarc textele de proză scurtă şi le pun pe grupuri. Nu contează pe ce suport citeşti.
Trăim o viaţă mediată de coduri culturale. Iubim pentru că am citit despre iubire, ştim despre prietenie că am citit cum ar trebui să fie o prietenie, avem o experienţă puţină de viaţă şi cărţile ne ajută să ne completăm experienţele şi felul în care înţelegem lumea şi pe noi înşine. Cărţile ne prelungesc viaţa.
„Subiectivitatea trebuie antrenată. Nu orice părere este bună, nu părerea oricui e de luat în seamă”
– Tu predai la Liceul de Artă „Victor Brauner” din Piatra-Neamţ. Ei au un program foarte încărcat. Le faci ceva şi le dai o nouă pasiune, limba română, lectură, asta se vede pe ei.
– Unii rămân cu pasiunea asta, alţii nu. Chiar dacă nu rămân cu pasiunea lecturii, rămân cu perioada pe care au petrecut-o în preajma unor discuţii, unor interpretări, unor dezbateri de un anumit nivel. Şi comerţul acesta petrecut pe parcursul întregului liceu, cu anumite tipuri de comunicare, sigur că le urcă nivelul intelectual şi bagajul cultural. Chiar dacă nu rămân cititori pasionaţi, setarea este făcută: vor fi capabili să se exprime coerent, să vadă subtilităţi, dedesubturi, chiar dacă vor cânta în filarmonică sau vor expune tablouri pe simeze.
Uite, am citit nişte cronici muzicale de la un fost elev, bursier la percuţie. Şi l-am felicitat, era o cronică muzicală încheiată la toţi nasturii. Mi-a spus că a învăţat la orele de limba română cum se vorbeşte coerent şi cum se încheie o idee. Eu le şi spun: vedeţi că ce vă predau eu este doar un model, unul dintre multe. Dar am grijă să fie folositor, sistematic şi adecvat nivelului lor, astfel că e uşor asimilabil.
– Cum le cultivi gândirea critică?
– Mizez pe gândirea critică şi exprimarea ideilor, dar le creez un cadru în care acestea să fie coordonate atent. Cred că menirea profesorului este să îi ajute să construiască pas cu pas un raţionament. Să îi încurajeze, să îi tragă de mânecă astfel încât în final ei să spună ce trebuie şi să ajungă singuri la concluzia pe care eu voiam să le-o dau.
– Şi, în afară de crearea cadrului ghidat şi promovarea gândirii critice, ce exerciţii ai? Cum îi faci să se exprime, să aibă curaj să greşească?
– De pildă, spunându-le că nu ştiu, atunci când nu ştiu ceva. Sau recunoscând că nu am fost atent când s-a spus o chestie şi ei mă corectează: dom’profesor, să ştiţi că nu e aşa. Arătându-le că a greşi e firesc şi că şi profesorii greşesc.
Le spun sincer când nu am citit ceva sau că nu e domeniul meu şi nu ştiu, dar mă voi informa, ca să le răspund. Le spun că progresează inclusiv învăţând din idei.
Când concep testele la clasă, am grijă ca un subiect să fie cum le place lor, din ce au învăţat, dar un subiect să fie şi de gândire personală. O chestie scurtă, care să facă diferenţa pentru cel care se pricepe la gândit liber. Şi ei ştiu că întotdeauna testele la română conţin şi un asemenea subiect care îi ajută pe cei de 9 sau 10 să obţină 9 sau 10. Obiectul pe care îl predau îmi permite asta. Domeniul umanistelor ne permite să facem asta şi trebuie să profităm, măcar aici să îi învăţăm să gândească liber. Pot să spună ce vor despre un text şi, ei fiind la artă, spun că arta e receptată subiectiv. Sigur că da, e subiectivă arta, dar subiectivitatea trebuie antrenată. Nu orice părere este bună, nu părerea oricui e de luat în seamă. Pentru a emite o părere bună, pertinentă, trebuie să ai în spate o experienţă culturală care se construieşte în timp.
– Dar, dacă vorbim despre chestii fixe. Care e cheia pentru gramatică? Că eu i-aş cere Peştişorului de Aur să se facă gramatică şi în liceu.
– E o chestie de nuanţă. Eu aş zice să se facă gramatică până în clasa a VIII-a, aşa cum se şi face, iar în liceu să se facă o gramatică aplicată în comunicare. Eu mai fac asta, le atrag atenţia când au formulări greşite. Ne confruntăm cu o generaţie care gândeşte bine şi eficient în engleză, care este o limbă practică, pragmatică. Româna e o limba mai elaborată, mai fină. Poţi exprima în engleză mult mai scurt ceea ce în română e mai lung, dar mai subtil. Uneori mă distrez şi eu formulând în engleză.
„Ca profesor, încerc să nu repet ce am văzut ca elev şi nu mi-a plăcut”
– Tu când ai simţit că asta este vocaţia ta?
– Cam în al doilea, al treilea an, când am început să am generaţii cărora să le fiu diriginte. Sunt genul apropiat de ei, ies cu ei în excursii, vin şi mă colindă, de cele mai multe ori la ani după ce au terminat liceul. În fiecare an, în noaptea de Crăciun la mine e un trafic de actuali şi de foşti elevi, iar cei care au terminat muzică dau concerte foarte frumoase la uşa mea, cu instrumente şi voce. Iar pe măsură ce primeşti feedback, dacă eşti un tip lipsit de aroganţe şi mândrii inutile, foloseşti acest feedback pentru a deveni şi mai bun.
Fiecare feedback îţi întăreşte convingerea că asta e calea pe care trebuie să mergi. De cele mai multe ori le afli indirect şi pe mine mă bucură că n-am pierdut vremea şi nu mi-am irosit energiile de pomană.
Sigur, mă bucur că mă caută după ce termină, că mă sună când revin în oraş şi asta înseamnă că am rămas într-un buzunar al lor care contează. Şi sunt un tip destul de sever la ore, uneori. Procedez ca la liceul militar, când întru în clasă, se ridică, se aliniază, îi salut, îmi răspund în cor apoi se aşează. Şi asta o practic de la a V-a la a XII-a. Salut ca la armată, răspund că la armată, sunt gata, am creat rama pentru oră. Sau văd că elevi de 10 primesc 6 sau 7 când nu ştiu şi invers, elevi de 5 primesc 9-10, şi asta îi stimulează, că nu tratezi copilul aşa cum l-ai luat de prima oară, o singură dată. Ca profesor, încerc să nu repet ce am văzut ca elev şi nu mi-a plăcut.
Nu abuzez de putere, de autoritate, nu jignesc, sunt ironic, dar cu fineţe, sunt şi autoironic din greu. Nu mă supăr dacă mi se răspunde cu o ironie inteligentă. Şi, dincolo de dimensiunea intelectuală a prezenţei unui profesor, ei simt şi o prezenţă umană firească. Asta e foarte important, să simtă căldură umană. Îmi spun adesea multe chestii care nu ţin de ora mea, chestii de viaţă privată.
– Te vezi făcând asta până la pensie?
– Da, categoric da. E şi un job care îmi dă energie şi pentru lucrurile pe care le fac în afara şcolii. Plus că profesorii au vacanţe şi din clasa I mie mi-au plăcut vacanţele. În vacanţe scriu cel mai bine, îmi realizez proiectele literare, mă duc la evenimente culturale.
– Cum te recomanzi, scriitor sau profesor? Care primează?
– Cred că ambele, dar nu le amestec. La şcoală puţini ştiu că sunt scriitor, deşi îi mai văd la lansări sau vin cu câte o carte, să le dau autograf. Celor mari, mai ales, le recomand evenimente culturale. (N. R. – Preluare după scoala9.ro – 16.10.2024)
Alina MIRT