(30 de ani fără Emil Cioran)
În 1911, la Răşinari, vede lumina zilei fiul preotului Emilian Cioran, cel care avea să ducă faima limbii române în Franţa şi în toată lumea. Părinţii îl vor înscrie la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Studiile liceale au marcat perioada marilor contacte cu literatura şi filosofia. Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti îşi va deschide porţile pentru tânărul Emil Cioran, care va descoperi oportunităţi de a colabora la reviste influente în epocă („Gândirea”, „România literară”, „Vremea”). După ce obţine licenţa, în anul 1932, se înscrie la doctorat pentru a putea obţine o bursă la Berlin şi, apoi, la Paris – unde va rămâne, cu mici întreruperi, până la moarte.
Debutul editorial este marcat de apariţia, în 1934, a volumului „Pe culmile disperării”; urmează „Cartea amăgirilor” (1936), „Schimbarea la faţă a României” (1936) şi „Lacrimi şi sfinţi” (1937). „Amurgul gândurilor” apare la Sibiu, în anul 1940.
Stabilit la Paris, Cioran învaţă temeinic limba franceză, faţă de care are o dragoste evidentă, chiar dacă, mai aproape de suflet va rămâne mereu limba română. Publică în limba franceză, la prestigioasa editură Gallimard, „Tratat de descompunere”, „Silogismele amărăciunii”, „Ispita de a exista”, „Căderea în timp”, „Demiurgul cel rău”, „Sfâşieri”, „Exerciţii de admiraţie”, „Mărturisiri şi anateme” (aceasta din urmă fiind şi ultima carte a lui Cioran).
Pentru exemplificare, am ales un fragment din volumul intitulat „Pe culmile disperării”: „De ce nu putem rămâne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercând să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N-ar fi mai fecundă o abordare în fluiditatea noastră interioară, fără gândul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit mai bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată până la plenitudine”.
Motivul pentru care am ales acest scurt fragment din volumul de debut îl constituie faptul că găsim, aici, câteva dintre elementele care configurează concepţia lui Cioran despre om şi alegerile sale. Autorul începe printr-o întrebare retorică ce reflectă o nelinişte fundamentală: de ce omul simte nevoia de a ieşi din sine, de a-şi obiectiva gândurile şi trăirile? Acest început subliniază o tensiune esenţială între interioritate şi exteriorizare, între experienţa subiectivă pură şi necesitatea de a-i da o formă. Scriitorul se revoltă împotriva tendinţei umane de a organiza haosul interior, de a-l structura în concepte şi sisteme; de asemenea, consideră că această dorinţă de a pune ordine într-un proces „haotic şi rebel” înseamnă, de fapt, golirea de autenticitate şi reducerea intensităţii trăirii.
În viziunea lui Cioran, existenţa umană nu ar trebui să fie constrânsă de forme rigide; aşadar, propune o alternativă: acceptarea fluidităţii interioare, a fluxului de gânduri şi emoţii, fără a le impune sau aplica acestora structuri artificiale. Problema ridicată de autor este una clasică în literatură, cititorul identificând-o, spre exemplu, şi la Mihai Eminescu: este mai important să trăim intens înlăuntrul nostru, sau să ne exprimăm experienţele în afară? Filosoful pare să încline spre prima variantă, sugerând că orice tentativă de exprimare spre exterior diminuează autenticitatea trăirii.
Astfel, putem afirma că acest fragment subliniază un aspect central al gândirii lui Cioran: omul este prins într-o contradicţie imposibil de rezolvat. Pe de o parte, simte nevoia de a exprima ceea ce trăieşte, dar, pe de altă parte, această expresie îi reduce intensitatea trăirilor interioare.
***
Pentru cei dornici de o concluzie alternativă a prezentului articol, redăm, în cele ce urmează, un scurt fragment din piesa „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” a lui Matei Vişniec. Precizăm că piesa a fost montată la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca în 2004, în regia lui Radu Afrim, şi a rezistat pe afişul teatrului mai multe stagiuni. Eroul piesei nu este altcineva decât Emil Cioran. Credem că fragmentul cel mai dramatic al piesei este tirada lui Cioran cel tânăr, confruntându-se cu Cioran:
„Emil Cioran… Mă numesc Emil Cioran şi am 22 de ani. Sunt Emil Cioran, adică tu… Am 22 de ani şi mi-am pierdut somnul. Sufăr ca un câine, scriu încontinuu, toată ziua şi toată noaptea. Câteodată, în plină noapte, mă opresc şi privesc pe fereastră. Singurii care veghează în tot oraşul sunt eu şi două sau trei prostituate care rătăcesc pe străzile Sibiului. Timpul nu mai există pentru mine. Timpul a devenit un fel de linie dreaptă, infinită, trasată pe faţa mea, care traversează vidul… Acum am înţeles de ce viaţa este suportabilă – este suportabilă pentru că somnul ne ajută să fragmentăm timpul. Somnul ne dă această iluzie că terminăm ceva şi că începem altceva, că terminăm o zi pentru a începe alta. Numai că, pentru mine nu mai există frontieră între zi şi noapte, între ziua de azi şi ziua de mâine. Eu nu termin nimic şi nu reîncep nimic. Singurul lucru pe care aş vrea să-l fac este să-mi zbor creierii… Emil, dă-mi voie să-mi zbor creierii! Ajută-mă!”
Cu puternic impact emoţional, fragmentul conturează un portret ficţionalizat, dar profund fidel, al spiritului lui Emil Cioran, surprinzând angoasa sa existenţială şi relaţia tensionată cu timpul, insomnia şi gândul morţii. În primul rând, monologul interior al personajului reflectă o criză acută a conştiinţei, specifică gândirii cioraniene. Faptul că se identifică în mod repetitiv – „Sunt Emil Cioran, adică tu…” – sugerează o dedublare, o conştiinţă sfâşiată între luciditate şi autodistrugere. Această fragmentare interioară subliniază imposibilitatea unui echilibru, o luptă continuă cu sinele şi cu absurdul existenţei.
Un alt element esenţial este insomnia – un motiv recurent în scrierile lui Cioran. Pierderea somnului echivalează cu pierderea ritmului natural al vieţii, iar timpul devine o linie dreaptă, infinită, care se extinde în vid. Această viziune amplifică sentimentul de deznădejde, sugerând că existenţa este un „continuum” insuportabil, fără repere care să ofere iluzia unui nou început. Mai mult, metafora somnului ca mecanism iluzoriu de fragmentare a timpului este profund cioraniană. Omul poate îndura viaţa doar datorită acestei întreruperi artificiale, care creează iluzia că timpul este împărţit în secvenţe distincte. În absenţa somnului, personajul pierde această ancoră şi alunecă într-o existenţă continuă, apăsătoare, lipsită de orice noimă sau scăpare.
Finalul fragmentului este de-a dreptul cutremurător, atingând tema sinuciderii, una dintre obsesiile majore ale lui Cioran. Rugămintea disperată – „Emil, dă-mi voie să-mi zbor creierii!” – trădează o lipsă totală de speranţă, dar şi o paradoxală nevoie de permisiune din partea sinelui. Acest detaliu sugerează un conflict între dorinţa de autodistrugere şi imposibilitatea de a o duce la capăt, ceea ce îl condamnă pe erou la o suferinţă continuă.
Prin acest monolog, Matei Vişniec reuşeşte să redea cu forţă dramatică starea de spirit a unui Cioran tânăr, prins între disperare şi luciditate extremă. Fragmentul nu doar că ilustrează influenţa filosofiei cioraniene, dar şi umanizează suferinţa sa, prezentând-o ca un spectacol al conştiinţei aflate în pragul autodistrugerii.
Aşadar – pare a spune eroul piesei lui Vişniec, Emil Cioran – moartea este ultima pecete pe care fiinţa umană şi-o pune sieşi, este limita asumată ca libertate supremă, este exilul autoimpus, dar şi revenirea la origini, abandonarea în sine a sinelui.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI