Tradiţia spune astfel: atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la măreţul eveniment. Se zice că pe cât de cuminţi erau boii şi oile, pe atât de gălăgioşi erau caii din grajd. Ca mâhnire a faptului că pruncul nu avea linişte, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului se zice că le-ar fi spus cuvântul ca să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălţarea Domnului, când Fiul ei se va fi înălţat la Cer. În ziua în care caii „îşi prăznuiesc” Paştele, pentru un ceas, ei se satură de păscut iarba câmpului.
Aceasta tradiţie mai este cunoscută, încă din vechime, şi sub denumirea de Joia Iepelor. Această zi mai este numită, în popor, şi Ispas. Legat de această a doua denumire populară a zilei, tradiţia locurilor a păstrat o altă legendă. Se zice că Ispas era un om ce a participat, alături de cei trei Apostoli, la Înălţarea Domnului. Ţinând seama că Ispas era un om bun şi vesel, oamenii caută în această zi să fie bine dispuşi şi să nu-şi caute pricini de supărare.
Vorba poporului spune că acel om care moare de Ispas ajunge direct în Rai. Pentru a aminti de această credinţă populară, cum că cel mort în această zi ajunge direct în Rai, oamenii îşi legau de mijloc un şir de frunze de nuc.
Potrivit unora dintre cei ce s-au ocupat cu studierea folclorului şi a tradiţiilor, această sărbătoare populară ar fi de provenienţă românească, mai exact, din zona Transilvaniei. Se mai crede, după câte se ştiu momentan, că acest obicei nu există în alte spaţii culturale. Despre cele petrecute, în vechime, în Transilvania, citim astfel: „În Evul Mediu, pe când în Ardeal exista o componentă multietnică şi religioasă, sărbătoarea Învierii Domnului avea loc la date diferite. Mai exact, când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul, iar când venea rândul românilor să-şi serbeze Paştele, aceştia îşi împrumutau caii ungurilor. Potrivit calculelor calendarului, se întâmpla ca o dată la 4 sau 7 ani sărbătorirea Paştelor să cadă în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paştele Cailor”, acest an, în care toţi serbau Paştele la aceeaşi dată, fiind anul în care caii se odihneau.
Când are loc Ispasul? Ispasul este sărbătorit în ziua de Înălţarea la Cer a Mântuitorului, adică în joia din săptămâna a şasea de după Paşte. Spre deosebire de alte sărbători, Ispasul nu are o dată fixă, aceasta fiind influenţată de data serbării Paştelor. Probabil că de aici vine şi vorba „la Paştele Cailor” – o dată neştiută încă, fără o zi exactă în calendar.
Ce fac romanii de Ispas? Tradiţii săvârşite pentru cei adormiţi. Pe alocuri se ţin „Moşii de Ispas”, casele şi mormintele cimitirului fiind împodobite cu crengi de pom tânăr (paltin, nuc), iar la ferestre punându-se frunze de leuştean. Despre leuştean se crede ca ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos. Acum se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se în mod special pâine caldă, brânză, ceapă verde şi rachiu. Aceasta este ultima zi în care se mai pot roşi ouă.
În ograda casei, animalele au şi ele rânduiala lor. Acum sunt marcate vitele şi tăiaţi unii miei. În această zi, caii nu erau puşi la căruţă, primeau fân proaspăt pe săturate, iar în unele sate româneşti se făceau chiar unele rugăciuni, pentru belşug şi sănătatea animalelor. Tot în aceasta zi, mânjii cailor de munte erau duşi la păscut în goluri montane, spre a paşte iarba cea tânără şi revigorantă a păşunilor.
Târgurile vedeau şi ele, în această zi, un moment special. Ciudata serbare a Cailor devenea prilej pentru organizare de târguri şi pentru încheierea unor afaceri, afaceri care nu în toate cazurile erau reuşite, de aici născându-se şi expresia „la Paştele cailor”. Această zi era văzută ca una „a soroacelor”, când se încheiau diferite calcule. În această zi se făceau plăţile întârziate, neachitate la Sfântul Gheorghe, după cum era obiceiul. Se mai zice şi că plantele sădite după această zi nu vor da rod.
Ce înţelegem astăzi prin „Paştele Cailor”? Astăzi, prin expresia „la Paştele cailor”, se înţelege de regulă „niciodată”, însă aceasta este o greşeală, pentru că vorba se referă mai degrabă la ceva instabil, la ceva ce se va petrece cu siguranţă, însă nu se ştie încă în ce moment. De asemenea, cuvântul mai poate însemna şi ca făcând referinţă la ceva ce se petrece foarte rar. Greşeala înţelegerii actuale asociază această vorbă cu aceea de „la Sfântul Aşteaptă”, care ar putea însă avea acelaşi sens.
Teodor Danalache http://www.crestinortodox.ro