Am participat, la începutul lunii mai, la Teatrul Tineretului, la un atelier dedicat artei actorului, cu un accent special pe Commedia dell’arte. Întâmplarea mi-a readus în prim-plan o întrebare care ne preocupă adesea: poate un atelier să îmbine în mod firesc dimensiunea didactică cu antrenamentul invizibil? De ce invizibil? Pentru că travaliul din spaţiul artistic, locul unde actorul explorează, rămâne mereu o taină pentru public. Laboratorul, orizontul scotocirilor în propriul sine, se va dizolva rapid în creaţia actorului pe scenă; ascuns privirii, el este deductibil doar în finalitatea actului artistic.
Dacă actorul ar fi întrebat ce anume a contribuit la transformarea performanţei sale prin acel tip de antrenament, este posibil să nu poată oferi o explicaţie precisă. Totuşi, ar putea afirma că, în momentele performative, se simte mai prezent scenic, mai nuanţat artistic.
Această experienţă ne-a amintit de unul dintre cele mai semnificative ateliere din istoria artei actorului, cel susţinut în 1965 de Jerzy Grotowski, regizor, actor şi teoretician polonez, la Teatrul din Opole, împreună cu actorul său emblematic Ryszard Cieślak.
Cu doi ani înaintea premierei spectacolului Prinţul constant (rolul definitoriu al lui Ryszard Cieślak), cei doi au explorat împreună dimensiunea psihologică şi spirituală a actorului, încercând să se elibereze de şabloane (via negativa), de ideile preconcepute despre ce ar trebui să însemne a fi actor. Pentru regizorul polonez, exerciţiul introspectiv nu era doar disciplină, ci un drum către revelarea sacralităţii interioare a actorului, o experienţă posibilă doar prin depăşirea convenţiilor estetice impuse.
Pentru Grotowski, adevărul artistic se regăseşte într-un spaţiu interior profund, nu în suprafaţă, în ecleraj sau în coduri scenografice. Pentru ca dimensiunea universului interior al actorului să poată fi revelată, este indispensabil un cadru de tip laborator artistic – o zonă protejată şi riguroasă, în care relaţia dintre actor şi regizor capătă o valoare epistemologică. Aici, procesul de lucru nu mai are ca scop imediat reprezentarea, ci cunoaşterea; de fapt, o cercetare în care fiecare participant – actorul prin trăire şi expresia corporală, regizorul prin îndrumare şi observaţie – îşi urmează propria traiectorie investigatoare. Aceste direcţii, aparent divergente, se întâlnesc în final în conturarea actului artistic, înţeles ca rezultat al unei interacţiuni vii, transformatoare, şi nu doar ca produs estetic final, spectacolul.
În viziunea grotowskiană, actorul, nu urmează mitul/subiectul cu ochii închişi, el îl chestionează. Nu se abandonează, se confruntă. Asta pentru că, spune Grotowski, doar printr-o astfel de luptă, sinele poate ajunge să perceapă autenticitatea. Iar când acest lucru se întâmplă, actorul trăieşte rolul în mod direct şi nealterat, jocul lui actoricesc devine organic, fără ezitări.
Este vorba despre ceea ce el numea un teatru ascetic, o abordare specifică în care actorul lucrează cu sine, aproape ca un practicant spiritual, aflat pe drumul devenirii. Trăirile lui, revelate prin autoanaliză şi efort, nu rămân doar ale sale, ci se reflectă în spectator, se propagă. E o formă de comunicare care scapă logicii obişnuite de a emite şi a recepta. Este un mod de a pune în mişcare mecanisme mai subtile, aproape sacre, ale fiinţei.
Teatrul sărac, propus de Grotowski, nu se limitează la artificialităţile exterioare ale spectacolului, el le elimină deliberat, le suspendă, pentru ca esenţa expresiei teatrale să poată ieşi la iveală. Simbolic, regizorul nu îmbrăţişează decorul, întrucât caută esenţa. În locul unui spectacol care comunică prin convenţii, el propune o întâlnire directă, în care actorul este mai mult decât un simplu exponent, este un canal de a transmite. Iar în acest proces, teatrul devansează arta, devenind experienţă existenţială.
Relaţia lui Grotowski cu publicul este una aparte, bazată pe o atenţie deosebită acordată numărului de spectatori, pe care îl consideră ideal să fie de aproximativ 40 de persoane. El îşi dorea un „public de elită”, capabil să asiste la performanţa actorului sacru. Aceşti spectatori selectaţi sunt văzuţi ca fiind cei care pot trăi emoţional spectacolul, având şansa să îşi redescopere rolul originar de spectator. Actorul sacru a luat naştere în aceste ateliere, unde căutările şi dezamăgirile, efortul şi pasiunea pentru artă au condus finalmente către o transformare profundă.
Aşadar, atelierul nu este doar un loc de învăţare tehnică, ci şi un spaţiu de autodescoperire şi de conectare profundă cu esenţa artei actorului. Experienţa a demonstrat, încă o dată, că viziunea lui Grotowski continuă să inspire şi să provoace noi forme de interacţiune între actori şi public.
Dacă sunt făcute de parteneri compatibili, Atelierele reprezintă o iniţiativă valoroasă incitantă în spaţiul teatral, întrucât oferă actorului posibilitatea de a descoperi, într-un mod imprevizibil, noi resurse şi dimensiuni ale propriei creativităţi. Şi pot deveni, astfel, experienţe surprinzătoare de ambele părţi ale cortinei.
Adina GIURESCU,
doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ