Dansul nostru popular face parte din grupul aşa-zis „balcanic” având în genere – ca formă – „cercul închis”, jucat de un grup de persoane, sub forma cunoscută sub denumirea de „horă”.
Toate jocurile „de doi” pe care noi românii le avem sunt inspirate şi stau sub influenţa vieţii noastre de sat, într-un anumit timp în toate domeniile.
De la orientali şi slavi am suferit influenţe numai în ceea ce priveşte forma şi numai într-o măsură discutabilă. Dar tema, motivul, rămân cu totul aparte, întrucât firea şi temperamentul nostru ne deosebesc fundamental de ei. Am spus „într-o măsură discutabilă”, deoarece s-a prins doar ceea ce ni s-a potrivit, astfel că, în tot folclorul nostru coregrafic, noi nu avem nici un joc individual, aşa cum au orientalii şi slavii. În ceea ce priveşte fondul, tema – în jurul căreia se brodează fie jocul, fie balada, fie cântecul, – noi românii rămânem să ne cântăm şi să ne jucăm „Floricelele”, „Oiţele”, „Coasa”, „Restelul” şi tot ceea ce fac pasiunea şi preocuparea de toate zilele a ţăranului nostru îndrăgostit de câmp şi de casă. La rândul lor orientalii şi slavii îşi cântă şi joacă războiul şi lupta sângeroasă, utilizând – în recuzita lor – iatagane şi săbii, în timp ce flăcăul nostru mimează paşnic săpatul la câmp sau cositul.
Cel mai răspândit şi cel mai practicat joc al poporului nostru este hora. Prin această denumire, la noi se denumeşte şi spaţiul unde flăcăii şi fetele se adună pentru joc dar, de regulă, prin „horă” înţelegem toate jocurile cu „formaţii în cerc”, în care jucătorii se ţin de mână.
Aşa cum doina este cânt şi poezie specific românească, hora (cu diferitele ei variante) este muzica şi mişcare ritmică în care găsim acelaşi specific. „Hora e temelia jocului”, a jocului nostru, cum spune inspirat Vlahuţă în „România pitorească”.
Cultivarea dansurilor naţionale nu e doar un mijloc de educaţie fizică ci, în primul rând, unul de educaţie spirituală, păstrarea şi cultivarea folclorului asigurând şi perpetuarea mărcii, identităţii noastre naţionale. Marea majoritate a jocurilor populare din zona Neamţului şi Valea Bistriţei, sunt colorate într-un mod deosebit de impresionant de strigăturile pe care jucătorii le folosesc în timpul dansului. Felul în care strigă aici, diferă foarte mult de cel în care strigă munteanul, olteanul, bănăţeanul sau ardeleanul. Prin aceste locuri, strigăturile sunt spuse în aşa fel încât ai impresia că ele sunt mai cântate şi aceasta se observă mai ales în jocurile lente, unde jucătorii execută şi uşoare legănări de corp.
Scopul principal pe care l-am urmărit în activitatea mea de formator, a fost acela de-a ajuta educatoarele – instructoare ale echipelor de dansuri populare să-şi îmbogăţească repertoriul cu o mică parte din cele mai reprezentative jocuri locale.
Prof. înv. preşc. Codruţa SAVA
Şcoala Gimnazială „Elena Cuza”,
Grădiniţa cu P. S. „Veronica Filip” Piatra Neamţ