Premiera, primul spectacol al actorului prezentat publicului, este momentul de vizibilitate al căutărilor interioare, al fragilităţii şi al acelei părţi din sine care iese la suprafaţă, se abandonează şi îndrăzneşte să se lase privită. În viaţa unui actor, premiera înseamnă mai mult decât un eveniment notat în agenda de lucru a unui teatru; ea devine o stare de graţie, o linie de sosire care este, paradoxal, şi un nou început. În orele premierei, vidul – acel spaţiu gol, în sens brookian – se transformă într-un loc de întâlnire între actori şi public, un spaţiu în care fiecare îşi îngăduie să dea frâu liber emoţiilor, pentru că aici şi acum este posibil. Fluxul unei energii specifice spectacolului face posibilă această mişcare de du-te-vino, dialog dinamic care are loc în acel prim moment al dezvăluirii artistice. Repetiţiile, căutările, îndoielile şi revelaţiile se condensează în actul artistic expus în premieră, moment privilegiat în care actorul este pe deplin prezent prin destăinuirea de sine în expresia artistică. Cum se pregăteşte un actor pentru această întâlnire? Ce simte în spatele cortinei şi ce rămâne după spectacol? O tăcere sau o eliberare? Un ecou care persistă dincolo de replică sau o nelinişte?
Am purtat o discuţie cu Loredana Grigoriu, actriţă a Teatrului Tineretului, iar dialogul nostru a scos la lumină o dimensiune subtilă a meseriei de actor, adesea inaccesibilă privirii spectatorului.
Adina Giurescu – Un singur cuvânt care să definească premiera pentru tine?
Loredana Grigoriu – Emoţia.
AG – Care este premiera care ţi-a rămas cea mai dragă şi de ce?
LG – E greu să aleg una singură, pentru că fiecare premieră are emoţiile şi povestea ei. Totuşi, prima mea premieră ca actriţă angajată – Orfanul Zhao – rămâne deosebită. Eram proaspăt ieşiţi din facultate, toţi colegii erau din aceeaşi generaţie, atmosfera de lucru era extraordinară. Simţeam că facem ceva cu adevărat important, deşi atunci nu realizam cât de special era momentul. Emoţiile, concentrarea, energia colectivă – toate au făcut ca acea seară a premierei să rămână adânc întipărită în mine.
AG – Ai jucat spectacolul şi în alte locuri, în afara teatrului? Cum ai perceput publicul din alte spaţii faţă de cel de la sediu?
LG – Am jucat în mai multe locuri. Prima dată l-am dus la Bucureşti, la Teatrul Mic, apoi la Nottara şi în aproape toate festivalurile importante din ţară. Am avut şi două ieşiri internaţionale, una în Slovacia, la Mitra, şi alta la Lvov, Ucraina. De fiecare dată când îl jucam într-un alt spaţiu, trăiam emoţii ca la premieră. Mai ales în festivaluri, simţeam aceeaşi intensitate ca atunci când l-am jucat pentru prima dată. La sediu, emoţiile se mai aşază, devin familiare. Publicul de premieră e informat, cunoaşte teatru şi vine cu un ochi critic. Nu e neapărat cel mai cald public, dar e un public atent şi exigent. Asta schimbă puţin atmosfera, nu în rău, ci într-un mod provocator.
AG – Ai un ritual înainte de a intra în scenă?
LG – Da, am un ritual care mă încarcă şi mă protejează. Este o rugăciune interioară, o invocaţie pe care o fac înainte de fiecare spectacol. Şi apoi rog pe cineva drag, care nu mai este printre noi, să mă însoţească pe tot parcursul spectacolului.
AG – Cum te pregăteşti fizic şi emoţional în ziua spectacolului? Ai anumite tabieturi sau reguli?
LG – Ziua spectacolului e specială. Încerc să mă odihnesc cât mai mult şi să mă feresc de orice fel de conflict sau agitaţie. Am nevoie să am mintea limpede şi liniştită. Trebuie să mănânc ceva înainte, fiindcă spectacolul consumă energie. După spectacol simt o foame ca după un efort fizic intens. Încerc, de asemenea, să mă detaşez uşor de cei din jur, nu într-un mod ostentativ, ci discret, să pot rămâne concentrată, cu gândurile mele. Pun un fel de „palier” între mine şi lume, ca să-mi păstrez liniştea interioară.
AG – Cum percepi timpul în ziua spectacolului? Ţi se pare că se comprimă, că se dilată?
LG – Timpul are o logică a lui, complet diferită de cea obişnuită. În ziua spectacolului, aproape obsesiv, îmi repet în minte – „Cât mai este? Cât mai am?” De sute de ori, parcă din minut în minut, mă uit la ceas. Personal, chiar dacă intru târziu în spectacol, cum era la Revizorul, unde apăream abia după pauză, nu pot să stau liniştită. Vin la teatru cu cel puţin o oră mai devreme. Mă frământ. Dar imediat ce intru în cabină, totul începe să se aşeze. Încep să-mi ordonez lucrurile, gândurile, elementele rolului treptat, pas cu pas. Înainte de spectacol, îmi trasez tot parcursul în minte, pas cu pas, în detaliu. Îl construiesc cu atenţie, fără să deranjez pe nimeni, ca o hartă a drumului meu prin scenă. Odată ce am intrat în teatru însă… ceva se schimbă. Nu mai simt timpul în mod concret, nu ştiu dacă se dilată sau se scurge. Emoţiile mari de dinainte se risipesc.
AG – Se modifică în vreun fel elaborarea rolului după premieră?
LG – Da, se modifică ceva subtil. Deşi nu întotdeauna în mod vizibil. E greu de spus când un rol e „gata”. Îl construieşti temeinic, dar adevărul e că lucrul nu se termină niciodată cu adevărat. Eu simt că la premieră pornesc cu 50% din potenţial. După 10, 20 de reprezentaţii, ajung undeva mai departe, nu neapărat prin siguranţă, ci printr-o aşezare mai profundă. Dar şi atunci rămâne sentimentul că „se mai putea ceva”. Nu vine niciodată momentul acela absolut în care să spui – „Gata, e perfect”. Întotdeauna există loc pentru mai bine. Însă, în esenţă, rolul rămâne fidel construcţiei din perioada repetiţiilor şi prezentat publicului odată cu premiera.
AG – O întrebare de încheiere – În ce direcţie se va îndrepta teatrul, în contextul atâtor experimente şi tehnologii care tot apar?
LG – Nu, nu cred că teatrul va dispărea. Va trece, probabil, printr-o perioadă de suprasaturare. Se va încărca cu tot felul de experimente, până la refuz. Dar va exista mereu o întoarcere la esenţă, la poveste, la idee. Teatrul cu oameni vii, care transmit energie în faţa ta, nu poate fi înlocuit de nicio proiecţie, de niciun aparat. Sunt spectacole care folosesc doar tehnologie, video, sunet, imagine şi unele sunt foarte impresionante. Dar nu transmit emoţie. Oricât de frumoasă ar fi o imagine sau o coloană sonoră, nimic nu înlocuieşte energia actorului de pe scenă. Actorul este singurul aparat capabil să transmită emoţie direct. De aceea, teatrul cel adevărat are în continuare o şansă. Şi eu vreau să cred în acea şansă.
Adina GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ