Prietenul meu Ioan Zgârcea a fost un profesor adevărat. L-am cunoscut pe la sfârşitul anilor ′60 şi începutul anilor ′70, când, la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca, a apărut întâmplător sau nu, un grup masiv de tineri profesori proveniţi din mai multe cetăţi universitare ale ţării. Printre ei, şi Ion Zgârciu, profesor de fizică şi chimie. Cum spuneam, eram cu toţii tineri sau foarte tineri. Abia ne luasem licenţa, dar am simţit că pe umerii noştri se aşează o responsabilitate pe care am luat-o foarte repede în seamă. Ne lipsea experienţa pedagogică, dar nu ne lipseau entuziasmul, energia şi dorinţa de a nu lucra de mântuială cu elevii noştri, pe care îi respectam şi care ne respectau aşa cum se cuvine într-o şcoală care îşi împlineşte rosturile ei înalte. Altfel spus: în vremurile acelea lucram laolaltă cu seriozitate, dând seama – tot împreună – că învăţământul nu-i o joacă oarecare, ci un domeniu pe cât de fascinant, pe atât de sensibil şi solicitant.
Profesorul Ion Zgârciu a avut, la Borca, apoi, la Liceul de Chimie şi la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, un rol pe care nu i l-a putut contesta nimeni, pentru că el a avut un fel special de a-şi îndeplini chemarea.
Senin, blând, pasionat, cu tonul sigur şi liniştit, niciodată orgolios, era o ilustraţie personală, absolut personală, a disciplinei de studiu pe care o preda. Nu una oarecare, ci, se ştie, una de graniţă, nu la îndemâna oricui.
Avea, în suflet şi acţiune, spirit inventiv şi măsură pedagogică, spirit de pace, de zâmbitoare mulţumire, îndeplinindu-şi chemarea, cum spuneam, fără încrâncenări, ci cu un echilibru care i-a ajutat pe elevii săi nu doar să-l iubească, într-adevăr, pe profesor, dar să şi obţină datorită lui, şi împreună cu el, performanţe care nu sunt la îndemâna oricui.
A fost menit pentru biruinţă pedagogică. Şi a fost respectat de toată lumea care l-a ştiut.
Harnic, omenos, şi-a făcut din viaţă şi profesiune zbor înalt, chiar dacă va fi avut şi el mâhniri, chiar dacă nu-i va fi fost şi lui mereu uşor.
Nu s-a temut de muncă. A fost o fiinţă bună, un coleg şi un prieten bun. Înainte de a se stinge, în urmă cu vreo opt luni, la Săvineşti, am lucrat împreună în grădina lui şi a Anei, blânda lui soţie. Ne-am făcut răgaz – cât s-a putut – să vorbim cuminte despre ce s-a întâmplat şi se întâmplă în jurul nostru, amândoi plini de setea lucrurilor frumoase. Ne doream să trăim într-o Românie truditoare, liniştită, dreaptă, de la un capăt la altul.
A plecat din lumea aceasta şi cu păreri de rău, pe care şi le exprima cu un fel de lehamite din care lipseau cuvintele grele, înlocuite cu unele de împăcare cu soarta şi de speranţa că pentru noi toţi mâine va fi mai bine decât astăzi.
Ai trăit intens pentru şcoală, elevi, familie şi prieteni!
Pace ţie, frate Ioane!
Prof. Gh. ŢIGĂU