Puţini dintre cei care vor veni în luminoasa aulă a bibliotecii judeţene „Kirileanu”, spre a sărbători o biruinţă culturală cu nume predestinat – „Apostolul” – au bucuria unei duble sărbători. Mă număr printre aceştia.
În depărtatul an 1934, când România Mare se îndrepta către un moment culminant în dezvoltarea sa economică, intelectualii nemţeni au simţit nevoia de a crea o revistă care să-i reprezinte, ca breaslă a şcolii, minţii şi artei. Ţară bogată, învăţătorime strâmtorată, nu ca astăzi, dar pe aproape. Spre a susţine o asemenea întreprindere ambiţioasă, erau necesare cel puţin două condiţii indispensabile: condeie şi bani.
La chemarea inimoşilor întemeietori, alături de învăţători s-au aliniat imediat profesori şi alţi intelectuali inimoşi din Piatra şi din alte colţuri ale ţării. Am mândria şi bucuria să număr cu respect şi admiraţie, între ctitori, doi fii ai Dobrenilor: Constantin Luchian şi Mihai Avădanei, amândoi foşti elevi ai bunicului meu, institutorul Gheorghe Cojocaru, despre care, în monumentala sa carte despre şcolile şi cultura din Neamţ, Constantin Luchian scria cuvinte elogioase, de recunoştinţă şi mândrie. Ei nu doar s-au alăturat redacţiei, ci au avut un rol precumpănitor în rezistenţa în timp şi a calităţii acestei publicaţii lunare.
Citind, cu o legitimă admiraţie, revista din acei ani, unii frumoşi, alţii dramatici, văd că Mihai Avădanei, viitorul profesor universitar din Iaşi şi Constantin Luchian au coagulat substanţa ştiinţifică şi literară a primei serii din „Apostolul”. Dascălii de azi, mai cu seamă iubitorii de reforme pozitive în şcoala românească, vor băga de samă că predecesorii lor erau nişte deschizători de drum.
Nici o anume literatură, defel provincială, însă timidă şi resemnată, nu lipsea, din paginile „Apostolului”. Plăcerea cititorului nu va fi dezminţită de versurile şi prozele scurte ale dăscălimii nemţene.
Scriind despre a doua condiţie, banii necesari, depun mărturie despre stăruinţa şi sacrificiile celor din colegiul redacţional, adesea prezenţi în casa părinţilor mei, alături de ei fiind totdeauna Mihai şi Constantin Cojocaru, nelipsitul Vasile Găbureanu, Mihai David-Ghindăoani, Victor Andrei, Constantin Turcu, Victor Ţăranu. Nu lipsa materialelor publicabile îi tracasa, aveau totdeauna din belşug, ci penuria financiară permanentă.
Deseori puneau mână de la mână suma necesară apariţiei vreunui număr nestipendiat. Abonamentele nu aduceau mai nimic în puşculiţa redacţiei.
După moartea eroică a tinerilor învăţători nemţeni pe front, în vara anului 1941, numărul omagial din 1942 a fost redactat, în cea mai mare parte, la Dobreni, după ce preotul Constantin Cojocaru fusese în Basarabia, în căutarea osemintelor acelor eroi, ale lui Mihai Cojocaru între ei. Nu pot uita atmosfera de doliu din acele zile. Tatăl meu, şi el colaborator la presa dascălilor nemţeni, fusese grav rănit şi, aflându-se în convalescenţă, participa la consfătuirile redactorilor, în frunte cu Mihai Avădanei.
Istoria cumplită a românilor, care nu ne cruţă nici acum, a dictat încetarea brutală a apariţiei celei mai iubite publicaţii a dăscălimii nemţene. Şi a urmat o lungă şi nemeritată moarte clinică!
Al doilea prilej de legitimă mândrie vine din întâmplarea că un grup de învăţători şi profesori nemţeni, pe care îi sărbătorim cu respect pentru ce au făptuit şi ce fac în continuare, au îndeplinit miracolul reînvierii „Apostolului” şi al trecerii cu succes prin anii grei de după Revoluţie. Îl voi aminti cu scuzele de rigoare, pe dragul mau prieten, profesorul Gheorghe Amaicei, coleg de generaţie, de catedră la Bicaz, de patimă vânătorească, apărător tenace al intereselor, mai ales patrimoniale şi culturale, ale învăţătorimii.
Fiind unul dintre continuatori, asta cred că sunt eu, al tradiţiei făurite de generaţia părinţilor mei, las cu interes şi plăcere aprecierile şi criticile la adresa revistei pe seama altora. Dar trebuie să spun apăsat că, dacă revista este bogată în rubrici profesionale şi literare, asta se datorează trudei redactorilor, cu prisosinţă a neobositului Mircea Zaharia, redactor şef. Şi dacă există fondurile necesare apariţiei lunare a revistei, în formatul actual, asta se datorează susţinerii energice de către Sindicat şi, de asemenea, moral, de către Asociaţia Învăţătorilor Nemţeni.
Ce doresc eu revistei „Apostolul”? Să reziste tradiţiei, care dictează funest publicaţiilor de aici, ca după nişte ani frumoşi, să moară dureros şi rareori să învie pentru scurt timp!
Să adune tânăra generaţie, profesioniştii catedrei şi condeierii de care, slavă Domnului!, Neamţul nu duce lipsă, să-i înveţe munca splendidă, migăloasă şi neremunerată, de autori şi de redactori, să le insufle dorinţa de a ţine sus, dând mereu valoare paginilor revistei noastre dragi, într-o epocă aculturală, frivolă, epigonică, privegheată de cârnăţari ai lumii intelectuale.
Astfel, viitorul revistei, înscris în viitorul şcolii şi artei româneşti, va fi apărat.
Vivat, crescat, floreat „Apostolul” nostrum!
(N.R. – Revista „Apostolul”, nr. 164, martie 2014)
Mihai-Emilian MANCAŞ