Remarcăm, din punct de vedere stilistic, la mitropolitul Dosoftei, originalităţi aparte în structura ritmică a versurilor, elemente de pionierat chiar: haxasilabii trohaici, amfibrahi, dactili, anapeşti. „Nu este numai acest extraordinar efort tehnic, ci şi o calitate deopotrivă de extraordinară a scriiturii, pe o gamă care cuprinde suavul, grotescul, delicateţea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea, pamfletul, rugăciunea, hula, sfiosul, sentenţiosul, plângerea ori bucuria1.
În fragmentul rezervat Iudeii în Memento mori răsună parcă vocea regelui David, înecată de lacrimi, sfâşiindu-şi haina şi zdrobindu-şi harpa, anticipând ruina:
„Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare
Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare;
În zădar rugaţi peirea – muri se năruie şi cad!
Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă,
Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă
Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat.”;
……………………………………………………
„Unde-n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate
Zmeii-şi fac din câte-un munte uriaşele palate”.
Aceleaşi cuvinte ca şi în textul biblic al Psalmilor:
„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre”2.
Iar mitropolitul moldovean, simţind adânc în sufletul său umilinţa şi durerea celor exilaţi, plângerea celor în nevoi trupeşti sau sufleteşti, exclamă româneşte, în glas de bucium:
„La apa Vavilonului,
Jelind de Ţara Domnului,
Acolo şezum şi plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară,
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrimi herbinte.
Şi bucine ferecate
Lăsam prin sălci aninate”.
Sesizăm vigoarea şi culoarea lirismului său, cu pasaje din care transpare frumuseţea vieţii patriarhale autohtone, cu sunet de bucium, cu păduri umbroase, cu bouri, cu cerbi şi zimbri.
Simţindu-se adesea părăsit şi înconjurat de tăcerea lui Dumnezeu, poetul, ca şi regele psalmist, va căuta răspuns neliniştilor, mustrărilor, neînţelegerilor, în versuri de o tragică frumuseţe. Invocaţia către divinitate şi configurarea sacrului a născut poeme considerate de critica literară adevăraţi psalmi: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea, Dumnezeu şi om, şi Răsai asupra mea.
Ideatic vorbind, asemeni concepţiei psalmistului David, Eminescu face o disociere clară între timpul uman limitat şi timpul divin, unificând clipele într-un unic moment.
„Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii. Nimicnicie vor fi anii lor; dimineaţa ca iarba va trece”3.
Mitropolitul poet meditează pe marginea morţii:
„C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.
De i-ar fi viaţa de lungă
Ntr-o mie de ai s-agiungă,
Naintea Ta este scurtă
Ca cea zi de ieri trecută.
Şi ca straja cea de noapte
Îi sunt zilele lui toate.”
Concepţia potrivit căreia la Dumnezeu nu există nici trecut, nici viitor, ci prezent etern apare şi într-o variantă a poemului Cu mâne zilele-ţi adaugi, ca şi în alte poeme, sau în nuvela Sărmanul Dionis: „Nu esistă nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”. În Dumnezeu, trecutul şi viitorul sunt concentrate într-un prezent etern:
„Ce-atribuiţi Dumnezeirii
A gândurilor voastre chaos
Tot ce se naşte, fuge, piere
E-n ochii Domnului repaos.
Şi ce-n gândire odihneşte
E-n ochii Domnului mişcare
Între gândire şi-ntre moarte
Nu este vro asemănare”4.
„Alături de Cântarea Cântărilor, Psalmii împăratului şi proorocului David sunt poezie de nivel înalt, în câteva locuri de neegalat până în zilele noastre. Şi nu e deloc o întâmplare că tocmai fragmentele cele mai frumoase ale originalului sunt şi cele mai izbutite în versiunea românească a lui Dosoftei”5. El a luptat asiduu cu toate dificultăţile începutului, pentru că limba literară nu fusese încă plăsmuită pentru a se preta la ritmicitatea versului, iar mijloacele artistice nu fuseseră valorificate. A fost, desigur, un demers greu, după cum însuşi mărturiseşte: „cu multă trudă şi vriame îndelungată”, vreme de „cinci ani cu foarte osârdie mare”.
„A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o ţară a minunilor poetice”6. Tocmai de aceea, în toate ţinuturile româneşti, până astăzi, psalmii lui Dosoftei, „ca de pildă 46 („Limbile să salte”), 48 („Veniţi cu toţii dimpreună să ne facem voie bună”), 94 („Auziţi acestea toate, neamuri, noroade şi gloate”), 98 („Domnu stătu crai în ţară”) au pătruns în ciclul colindelor populare şi se cântă de către copiii care poartă cu steaua, pe uliţele satelor şi oraşelor, solia Naşterii Mântuitorului”7.
În cultura şi literatura română posteritatea va oferi peste veacuri, atât sfântului cărturar Dosoftei, cât şi poetului martir Eminescu un loc binemeritat în rândul înaintemergătorilor spre o limbă română literară, cinstindu-i prin reeditări nenumărate şi pomenindu-le cu sfială şi pioşenie numele, ca pe cele ale unor veritabili ctitori.
Dr. Emanuela ISTRATI MACOVEI
Şcoala Gimnazială Domnească, oraşul Târgu-Neamţ
1 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 33.
2 Psalmi 136, 1-2.
3 Psalmi 89, 4-5.
4 Mihai Eminescu, Opere, III, p. 169.
5 I. Rotaru, Literatura română veche, Ed. Didactică și pedagogică, Buc., 1981, p.152.
6 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 33.
7 N. Cartojan, Istoria Literaturii Române Vechi, Ed. Minerva, Buc., 1980, p. 209.