Curând după inventarea fonografului, România fu înţesută de comis-voiajori care făceau o propagandă asiduă pentru a vinde noua minune vorbitoare. În vremea aceea, cu o populaţie abia desprinsă din Evul Mediu, o invenţie apărea ca un miracol inexplicabil şi era foarte greu să-l convingi pe ţăranul român că nu e vorba de o „scamatorie” de circ, ci o nouă cucerire a minţii omeneşti. Nici o parte din învăţătorime, mai cu seamă cei bătrăiori, netrecuţi prin şcoala normală, nu prea înţelegea ce se petrece şi, oarecum împietriţi în conservatorismul rural, nu înclinau să accepte noul.
Pe atunci, corul învăţătorilor din Piatra-Neamţ era cunoscut în ţară şi, fireşte, avea o mare autoritate şi credibilitate în faţa diverselor pături ale societăţii, mai cu seamă în clasa de mijloc şi în sate.
Fonograful cu cilindru nu era prea scump şi printre cumpărători putea figura o parte a învăţătorimii, cea mai înstărită, prin urmare cea mai vârstnică. Nu era uşor să-i convingi că fonograful este o invenţie extraordinară, menită a eterniza vocile omeneşti şi a transporta glasurile fără ca vorbitorii să se mişte. Singura noutate tehnică existentă cam peste tot era telefonul cu manivelă. Şi cam atât…
Într-o zi de repetiţie, la Piatra-Neamţ, când corul dăscălimii nemţene era prezent in corpore la sediul Asociaţiei Învăţătorilor, s-a înfăţişat un comisionar neamţ, care o rupea româneşte atâta cât să-şi poată vinde marfa. S-au adunat în jurul său mulţi corişti, mai cu seamă bărbaţi, curioşi, neîncrezători şi cam cârcotaşi, suspectând o posibilă escrocherie. Părerea majorităţii era că nu-i o chestie serioasă.
Alarmat că nu-i merge munca de convingere, comisionarul le-a propus să cânte ceva şi apoi să asculte reproducerea a ceea ce tocmai s-a cântat. Foarte bine. Nimeni nu era împotrivă. Numai că scepticii s-au sfătuit în taină să aplice o tactică aptă să-l demaşte pe şmecherul de negustor de iluzii. „Mă, cântăm ce cântăm, dar s-ar putea ca neamţul să aibă orice cântec pe flaşneta lui şi ne păcăleşte. Aşa că, după cântare, facem o pauză mărişoară şi apoi tragem o chiuitură”. Buuun!
La treabă dar! Dirijorul Teofănescu sună diapazonul, susură do, mi, sol, do, apoi tot corul cântă din toată inima „Românaşului îi place”. Pauză… urmată de o chiuitură care îl sperie teribil pe neamţ. Dar, văzând că nu-i este viaţa în primejdie, meştereşte ce meştereşte la fonograf, după care se revarsă în cameră un „Românaş” de toată lauda. Învăţătorii se aud pentru prima oară şi le place ce aud. Linişte. „Ei, neamţule, daî chiuitura? Ei?” „Ia, ia si cuiutura”, râde negustorul, şi ferestrele zbârnâie îndată la reproducerea chiuiturii.
După care faptă de laudă în progresul nemţean al tehnicii audio, judeţul s-a umplut de fonografe cu cilindru, achiziţionate de dascălii cărora le plăcea să se audă cântând. Desigur, „şi cuiutura”.
Mihai Emilian MANCAŞ