Uitat demult şi de mulţi, învăţătorul Ion Tomescu din Bicazul de odinioară a fost nu numai un dascăl de elită, ci şi un demn fruntaş naţional al Partidului Social Democrat, timp îndelungat, până la disoluţia PSD prin contopirea forţată cu PCR. Făcea parte din generaţia părinţilor mei, amândoi învăţători, şi ei îl cunoscuseră destul de bine, în împrejurări dramatice.
Eu l-am descoperit târziu, în anii când se construia marea centrală hidroelectrică de la Stejaru. Tocmai se înfiinţase în Bicaz, sat pe atunci, liceul teoretic şi, în vechea şcoală primară, ca şi în alte clădiri risipite pe ici pe colo, începuse o muncă de pionierat, de care îmi amintesc cu nostalgie, dar şi cu mândrie şi, de ce nu, uneori cu veselie. La etajul şcolii construite în anii Domeniului Coroanei, locuiau tinerii învăţători Veronica şi Vasile Mihăilescu. Veronica Mihăilescu, despre care ar trebui scrisă o carte, era chiar bicăjeancă şi avusese şansa să fie eleva lui Ion Tomescu. Acesta descoperise în firavul copil de plutaş filonul unui talent literar excepţional şi o promovase la cel mai important concurs literar pentru elevii din acea vreme, „Tinerimea Română”, unde eleva sa fusese premiată. Tot atunci a îndemnat-o să se înscrie la Şcoala Normală din Piatra-Neamţ, pentru a deveni învăţătoare, unul dintre visele de aur ale copiilor de la ţară în prima jumătate a veacului trecut.
Despre valoarea învăţătorului său mi-a vorbit cu emoţie şi respect în repetate rânduri Veronica Mihăilescu.
Nu după mult timp, l-am cunoscut şi eu, în Mărceni, aproape de terenul pe care s-a construit în anii 60 ai veacului trecut localul liceului, transferat apoi şcolii generale. Aflasem că posedă o bibliotecă importantă şi, tânăr profesor de română, cum eram, în mare criză de cărţi, m-am hotărât să apelez le sprijinul său. Aşa am pătruns în odăile scunde, de dascăl sărac, pline cu cărţile aşezate pe unde nu gândeai. Generos, mi-a pus la dispoziţie tot ce îi ceream, chiar şi operele din fondul prohibit circulaţiei publice pe atunci, fiindcă Ion Tomescu nu–şi cenzurase biblioteca şi nu dăduse focului cărţile interzise de comunişti.
Nu mai profesa. Fiindcă la înghiţirea PSD de către PCR fusese unul dintre puţinii lideri care au votat împotriva contopirii, îl dăduseră afară din învăţământ, îi fixaseră un fel de domiciliu obligatoriu, îl puseseră sub stricta supraveghere a Securităţii Statului, lăsându-l aproape muritor de foame. Şi aşa s-ar fi stins, dacă devotata sa soţie nu ar fi muncit ca să-l poată întreţine, sarcină cu atât mai grea cu cât învăţătorul era grav bolnav de astm.
Zâmbind cu amărăciune, dar şi cu oarecare amuzament, îmi povestea că în august 1944, încă naiv şi convins că ceea ce se spunea despre sovietici este propagandă exagerată, a făcut rost de un buchet de trandafiri şi a ieşit în întâmpinarea glorioasei Armate Roşii. Rezultatul? A rămas trântit cu obrazul în colb, fără de pantofi în picioare şi cu ceasornicul de buzunar lipsă. Eroicii ostaşi eliberatori l-au învăţat minte scurt şi cuprinzător!
Mi-a înmânat, într-o seară de toamnă, cu fereală mare, „Spovedania unui învins”, carte vehement antisovietică, scrisă de franco-românul ilustru Panait Istrati, fost admirator al comuniştilor ruşi până ce a văzut la faţa locului infernul bolşevic. Şi posesorul şi cititorul, dacă ne-ar fi descoperit cei care îl filau, eram pasibili de mulţi ani de puşcărie. Dar am avut noroc. N-a fost să fie.
Prin 1958 sau 59, i s-a înscenat un proces politic, judecat la tribunalul militar din Bacău şi soldat cu o condamnare teribilă la ani mulţi de închisoare. Delictul? Scrisese o lucrare „subversivă, duşmănoasă şi criminală” despre drepturile României asupra Basarabiei sovietice, pe atunci RSS Moldovenească. Toţi cei care cunoscuseră această faptă patriotică, majoritatea învăţători din Neamţ, au fost condamnaţi, cea mai mică pedeapsă fiind de unsprezece ani de muncă silnică.
Grav bolnav, odată cu eliberarea deţinuţilor politici, din 1964, s-a întors la Bicaz. I se aprobase o pensie de supravieţuire şi la un moment dat a fost chiar invitat de Ceauşescu, dornic să-l racoleze, la o întrevedere între patru ochi. Dar Ion Tomescu era dârz şi intransigent. Prin urmare, i-a cerut lui Ceauşescu ceea ce acela nu putea sau nu voia să facă şi anume: să i se publice lucrarea incriminată şi să se ceară imperativ sovieticilor retrocedarea Basarabiei şi tezaurul naţional român, trimis la Petersburg de guvernul din „Triunghiul Morţii”, în anii dezastrului din Primul Război Mondial, şi rămas la ruşi, se pare, pentru totdeauna. A fost refuzat politicos, cu remarca: „Nene Ioane, dacă poporul ne-a pus să guvernăm, atunci lasă-ne să guvernăm!” Vorbe …
Bătrân şi bolnav, s-a stins după veşnica tradiţie naţională românească, în deplină uitare. Sunt convins că actualii membri ai conducerii PSD, măcar cei din judeţ, ar trebui să ştie bine, cu lux de amănunte, cine a fost înaintaşul lor, luptătorul pentru dreptate socială şi pentru ţară – învăţătorul Ion Tomescu din Bicaz. Şi să-i ridice la Bicaz un bust în faţa şcolii de lângă gară. Mai cred şi că Şcoala Generală din Bicaz – Mărceni, clădită lângă căsuţa sa de odinioară, ar trebui să-i poarte numele in memoriam. Măcar atât.
Mihai Emilian MANCAŞ