I.3. Evoluţia cronologică a legislaţiei şcolare (1918-1948)
(urmare din numărul trecut)
Ministerul Instrucţiunii, cu toate că întâmpina dificultăţi vizibile, depunea eforturi consistente pentru a reorganiza învăţământul primar, în special, în scopul asigurării şcolarizării pentru toţi copiii din România, lucru realizat parţial în perioada interbelică, când s-a observat o creştere a procentului de frecvenţă şcolară, de la 40%, la aproape 90%. O altă dificultate întâmpinată în sistemul de învăţământ era legată de bazele ideologice care, de asemenea, erau impuse prin legile şcolare. Legislaţia era aprobată şi gândită în spiritul unei educaţii dedicate întregului popor, în concordanţă cu ideea de stat naţional în care rolul şcolii era acela de a pregăti noile generaţii pentru un nou tip de societate, cu nobilul scop de a realiza „unificarea sufletească naţională şi readucerea celor înstrăinaţi de ea”.
Conform cercetărilor noastre, remarcăm că, legile şcolare, pentru perioada 1918-1948, au fost adoptate, cu precădere, în timpul guvernărilor liberale. O excepţie ar putea fi considerată strategia lui Dimitrie Gusti, cel care a promovat în timpul mandatului său obiectivul politic de a demonstra că în timpul guvernării ţărăniste „şcoala de toate gradele şi intelectualitatea, de la învăţător la marii creatori de artă şi ştiinţă, vor avea un sprijin eficient şi competent” şi cele două legi pentru învăţământul primar şi secundar din 1939, la iniţiativa ministrului Petre Andrei.
Luând în consideraţie doar legile dedicate învăţământului preuniversitar, din perioada 1918 – 1948, prezentăm o scurtă evoluţie cronologică a adoptării acestora:
– Legea pentru învăţământul primar şi primar normal (26 iulie 1924, în guvernul I.I.C. Brătianu, ministrul instrucţiunii C. Angelescu).
– Legea asupra învăţământului particular (22 decembrie 1925, în guvernul I.I.C. Brătianu, ministrul instrucţiunii C. Angelescu).
– Legea pentru învăţământul secundar comercial şi industrial (în anul 1936, guvernul Tatărescu, ministrul instrucţiunii, C. Angelescu).
– Legea pentru învăţământul secundar teoretic (15 mai 1928, guvernul Vintilă I. C. Brătianu, ministrul instrucţiunii C. Angelescu).
– Legea privind organizarea învăţământului agricol (27 iulie 1929, guvernul Iuliu Maniu, ministrul instrucţiunii N. Costăchescu).
– Legea de organizare a învăţământului comercial secundar (1 aprilie 1936, guvernul Tătărescu II, ministrul instrucţiunii C. Angelescu).
– Legea pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului secundar industrial de băieţi şi fete (16 aprilie 1936, guvernul Tătărescu II, ministrul instrucţiunii C. Angelescu).
– Legea pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului secundar teoretic (4 noemvrie 1939, guvernarea Armand Călinescu, ministrul instrucţiunii Petre Andrei).
– Legea pentru învăţământul primar şi primar normal (27 mai 1939, guvernarea Armand Călinescu, ministrul instrcţiunii Petre Andrei).
– Decretul nr. 175 pentru reforma învăţământului din 1948 şi decretul nr. 1.383 din 2 august 1948, apărut în Monitorul Oficial cu nr. 177 din 3 august 1948.
Trecând peste dificultăţile create de instabilitate şi subfinanţare, se poate aprecia că a existat o evoluţie constantă a calităţii educaţiei prin creşterea numărului de şcoli primare, în special, şi scăderea numărului de elevi alocaţi unui învăţător ce avea în grijă, în medie, 46 de elevi, în mediul rural, în timp ce în mediul urban, media era de 37 de elevi la un dascăl, decalajul României faţă de ţările Europei fiind destul de mare, cifra optimă a numărului de elevi într-o clasă din Europa era de 30 de elevi pentru un învăţător.
În data de 23 septembrie 1923 a fost adoptată Legea privind învăţământul silvic, domeniu de activitate organizat pe trei grade: inferior, mediu şi superior.
Rămân în istorie mandatele doctorului Constantin Angelescu, prezent în toate guvernele liberale pe funcţia de ministru al instrucţiunii publice, ca fiind cele mai importante, cu privire la deciziile luate, ministru câştigându-şi, în mod onest, locul de cea mai importantă personalitate în domeniul reformei învăţământului interbelic, reuşind să asigure un cadru unificator al sistemului educaţional.
Activitatea legislativă a ministrului Constantin Angelescu a început de la primul mandat, însă roadele deciziilor sale au căpătat sens şi autoritate asupra învăţământului românesc prin Legea învăţământului primar şi normal primar, promulgată la 26 iulie 1924. Această lege construia fundamentul sistemului şcolar interbelic, atât de necesar spre a răspândi educaţia elementară în rândul tuturor categoriilor sociale, în special în rândurile ţărănimii de unde proveneau cei mai mulţi analfabeţi.
În expunerea de motive pe care doctorul Constantin Angelescu o făcea în întâmpinarea legii învăţământului, prezentată în faţa Parlamentului, folosea ca argument pentru votarea legii nevoia de unificare a celor patru tipuri de şcoli, cu tendinţe şi orizonturi diferite, din provinciile româneşti, pornind de la premisa că această unificare educaţională şi culturală, producea, în fapt, unificarea întregului neam românesc.
Consecinţele imediate ale aplicării legii de la 1924, începând chiar cu anul şcolar 1924-1925, au fost vizibile şi rapide pe tot întinsul ţării: numărul copiilor care au urmat şcoala primară a crescut cu peste 560.000, numărul adulţilor care au urmat cursuri a ajuns la peste 730.000, a crescut vertiginos numărul de învăţători calificaţi datorită şcolilor normale de băieţi şi fete, numărul anilor de învăţământ obligatoriu s-a modificat de la 4 la 7 ani.
Legea învăţământului primar din 1924 a fost completată cu Legea învăţământului primar din 1934, cele două legi aducând îmbunătăţiri substanţiale organizării şcolilor normale. Într-o notă de firesc legislativ s-a înscris şi Legea învăţământului secundar din 1928, cu modificările ulterioare din 1934 şi 1937, modificări de detaliu, deoarece principiile generale erau definite din anul 1928 şi rămâneau valabile.
În anul 1928, ministrul Angelescu expunea o altă expunere de motive pentru Legea învăţământului secundar, cu prezentarea celei mai mari probleme a învăţământului, în opinia sa: lipsa de legături dintre şcoli. Legile zădărniceau trecerea de la o şcoală practică la o şcoală teoretică. Conform acestui principiu s-a scris Legea din 1928, o lege care producea legături între şcoli, indiferent de grade, profil şi ramuri de învăţământ, sistemul pornea de la o bază comună – şcoala primară, urmată de şcoala secundară elementară, şcoli ce pregăteau elevii pentru următoarele forme de învăţământ, teoretic sau practic.
Prin comparaţie cu legea lui Spiru Haret din 1898 care legifera opt clase împărţite în ciclul gimnazial inferior şi ciclul superior, liceul de patru ani şi împărţit în cele trei secţii, Legea învăţământului secundar din 1928 prevedea înfiinţarea liceului unitar de şapte clase: gimnaziul de 4 ani şi liceul de 3 ani. Această reducere se considera a fi necesară în condiţiile vieţii de după Primul Război Mondial şi a nevoii de a forma rapid resurse umane.
Aşadar, Legea pentru învăţământul secundar din 1928, prevedea un singur tip de liceu pentru toţi elevii, urmând apoi o specializare în universităţi sau şcoli superioare speciale. În 1934 s-a revenit la durata de opt ani de studiu. Demn de reţinut este faptul că, datorită legii din 1928, au dispărut deosebirile dintre şcolile secundare de băieţi şi şcolile secundare de fete, diferenţele între programele şcolare, deşi în liceele de băieţi şi în cele de fete erau deja materii de studiu comune, cu excepţia dexterităţilor manuale, pentru fete.
În cadrul sistemului de învăţământ secundar erau incluse următoarele tipuri de învăţământ:
– Învăţământul secundar teoretic, pentru gimnazii şi licee teoretice;
– Învăţământul normal, înfiinţat pentru pregătirea viitorilor învăţători;
– Seminarele teologice;
– Învăţământul comercial, organizat în gimnazii şi licee de profil;
– Învăţământul industrial, organizat în gimnazii industriale, licee industriale şi şcoli speciale industriale;
– Învăţământul agricol, organizat prin intermediul şcolilor agricole de gradul I şi II, al şcolilor de economie casnică de gradul I şi II pentru fete, aflate în coordonarea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor;
– Învăţământul militar, organizat de Ministerul Apărării Naţionale.
În viziunea doctorului Constantin Angelescu, evoluţia făcea parte din educaţie, inclusiv din evaluare, propunând modificarea examenelor de sfârşit de an, a examenelor de capacitate şi de admitere în liceu precum şi introducerea examenului de bacalaureat, trepte fireşti pentru absolvenţi valoroşi şi bine pregătiţi.
Prof. dr. Elena PREDA