Lecţiile nu sunt numai cunoştinţele pe care ţi le predă profesorul după manual, ci mai ales modul în care te ajută să priveşti ceea ce se întîmplă cu tine şi cu faptele tale.
Sunase de cîteva minute. Pauza mare trecuse cu repeziciune, aşa cum trec la şcoală toate pauzele. Într-un colţ al clasei stătea coşul cu ce mai rămăsese din cele 30 de cutiuţe cu lapte şi cornurile aferente.
Năzdrăvanii din clasă au început, pe timpul pauzei, o bătălie între două armate, cam aşa cum le povestise profa de istorie că se petrecea pe vremea lui Ştefan cel Mare. Pe post de muniţie: cornurile. Pe bănci, pe parchet, pe catedră zăceau bucăţele rumene de pîine. Nimeni nu a auzit clopoţelul şi nici nu a sesizat cînd uşa s-a deschis şi în cadrul ei, cu catalogul subţioară, stătea profesoara de română. Dintr-o privire a „evaluat” situaţia „cîmpului de bătaie”. A privit sever pe deasupra ochelarilor. Ca într-o vrajă, pe loc, a încetat orice mişcare. În bănci nu mai erau luptători, nici măcar elevi! Toţi erau îngeraşi cu ochii în pămînt, cu figuri inocente, cu privirile fără de păcat …
Păşind cu grijă, să nu calce pe vreo bucăţică de „muniţie” împrăştiată pe podea, profesoara puse catalogul pe catedră şi – fără să salute – întreabă acru: cine e autorul dezastrului? Niciun răspuns. Nicio vorbă. Tac copii, tac băncile, pînă şi muştele tac… Pe sub sprîncene, toţi trag cu coada ochiului spre Doru, „capul răutăţilor”, conducătorul bătăliei.
Femeia de la catedră face semn copiilor să se aşeze în bănci şi ştie că elevii aşteaptă acum o decizie, o atitudine, ori o pedeapsă.: fie un discurs lung şi plictisitor, fie chemarea dirigintei, fie, Doamne fereşte, anunţarea direcţiunii în legătură cu dezastrul din clasă. Tăcerea profesoarei putea să însemne orice…
E atîta linişte, încît se aude clar scîrţîitul cretei pe tablă. Dăscăliţa scrie mare, apăsat şi subliniază cu două linii subţiri: TEMĂ PENTRU ACASĂ. Dedesubt cîteva fraze „Transcrieţi dintr-o carte de bucate, pe caiete, ingredientele necesare pentru o pîine şi modul de preparare. Precizaţi dacă textul transcris este unul literar sau nonliterar. Preparaţi, pentru ora următoare, cu mîinile voastre, o pîine de 300 de grame. Să confirme pe caiet bunica sau mama faptul că elevul a făcut singur pîinea. Notarea se va face de la 1 la 10.”
Acum în clasă nu erau muţi numai copiii ci şi ochişorii lor care nu înţelegeau tema. Era ora de română, ce fel de sarcină să fie asta? Putea să le dea să analizeze 50 de verbe, ori să facă propoziţii cu substantive la acuzativ, dar pîine? Cine a mai auzit de aşa o temă? Dar, la urma urmei, e chiar distractiv! Deci … e bine; profa nu i-a pîrît la dirigintă, nu i-a ameninţat cu scăderea notei la purtare… Au scăpat uşor! Ştiu ei că-i iubeşte de-adevăratelea.
Lecţia decurge aproape normal, dar supărarea femeii este vizibilă.
A doua zi, pe bănci, înfăşurate cu grijă în şervete curate, stăteau pîiniţele făcute de copii. Profesoara a trecut pe la fiecare, a dat la o parte pînza şi a cîntărit din ochi rezultatul muncii. Cînd a ajuns la Doru, a luat pîiniţa, a rupt-o în patru şi a lăsat-o să cadă pe parchet. Băiatului s-a aplecat fulgerător să ridice frînturile, i-au dat lacrimile, şi din gură i-a ieşit instantaneu întrebarea: „Ştiţi cît de greu am făcut eu „tema” asta? Uitaţi, m-am şi ars la deget cînd am deschis cuptorul”!
Pe creştet a simţit însă mîna doamnei care îl mîngîia şi ochii ei îl priveau întrebători, cu înţelegere şi dragoste. Abia acum a priceput băiatul care era tîlcul temei pentru acasă. A şoptit uşor, cu glasul gîtuit de emoţie, ca la spovedanie:
– Doamna, eu vă promit, n-am să mai părăduiesc niciodată pîinea!!!
Prof. Marilena CRISTEA