Oamenii sunt ca plantele. Se atrag, se resping şi dispar. Când la 24 ianuarie 1859, Moldova şi Muntenia s-au „împreunat” un institutor zurliu din târgul Pietrei, mahalaua Valea Viei şi-a dat foc bordeiului personal de bucurie. Explicaţia lui? Epoca inaugurată de Cuza va fi atât de prosperă încât în locul căsuţei arse va ridica un palat. Nebunie românească!
Ce ştim despre institutorul Halunga, „incendiatorul”? A văzut lumina zilei în 1825 în satul Hloteşti de lângă Botoşani, ca fiu al lui Matei Halunga, administrator al moşiei vornicului T. Silion. Manuil Halunga a absolvit Academia Mihăileană din Iaşi şi a funcţionat ca institutor la Şcoala Domnească din Piatra- Neamţ, şcoală situată în curtea Catedralei „Sf. Ioan” Domnesc, pe un platou destul de ridicat. Pe undeva, pe lângă turnul lui Ştefan cel Mare.
Cel care şi-a jertfit pe altarul bucuriei căsuţa lui sărăcăcioasă era descris de contemporani astfel: „Avea nişte imenşi ochi albaştri, alburii şi severi în care te pierdeai ca în nesfârşit. Avea sufletul plin de căldură şi de bun simţ.” Unul din foştii lui elevi, Dimitrie Hogea, ajuns primarul târgului Piatra ne-a furnizat în lucrare sa „Din trecutul oraşului” preţioase date despre ilustrul dascăl patriot. A murit în 1907, nu în bogăţie. În amintirea sa, foştii săi elevi de la Şcoala primară nr. 1, băieţi, unde lucrase Halunga au înfiinţat o bursă pentru merituoşi care purta titlul institutorului. Chipul lui Halunga ar trebui să constituie o pildă vie de abnegaţie, însufleţire şi dragoste faţă de şcoală. Şi faţă de neam.
Dacă ieşim din iarnă, trebuie să profităm de faptul că guvernanţii în marea lor dărnicie ne-au oferit o zi liberă pe 24 ianuarie. Minunat prilej de a merge pe malul Bistriţei să jucăm „Hora Unirii” cu sticla în mână. Cum ne zic străbunii: „Hai s-o dăm din mână în mână”. (N. R. Detalii despre Institutorul Halunga la rubrica Rememorări nemţene, pag. 12)
Dumitru RUSU