În armata României din prima jumătate a veacului trecut, ofiţerimea se împărţea în două mari categorii: „activii”, adică profesioniştii, din rândurile cărora se recrutau comandanţii de companii, batalioane, regimente ş. a. m. d., şi „rezerviştii”, bărbaţi cu funcţii civile, pregătiţi prin stagii speciale, numite „concentrări”, pentru a ocupa, în caz de război, funcţii inferioare, mai ales aceea de comandant de pluton.
Cum serviciul militar era obligatoriu, absolvenţii şcolilor normale de învăţători erau trecuţi prin şcoli de ofiţeri „cu termen redus” şi alcătuiau majoritatea ofiţerilor cu gradele de sublocotenent sau locotenent.
Pe lângă multe regimente încadrate cu ofiţeri „activi” de sus până jos, existau aşa numitele regimente de „rezervişti”, în care cei mai mulţi ofiţeri erau învăţătorii chemaţi să lupte pentru ţară. Aşa se petreceau lucrurile şi în judeţul Neamţ, unde, pe lângă gloriosul „15 Războieni”, figura ca unitate de rezervă „55 Dorobanţi”.
În cele trei războaie la care a participat armata română în prima jumătate a secolului al XX-lea, învăţătorii din Neamţ au luptat în calitate de comandanţi de mici unităţi, unii, ca Leon Mrejeru şi Gheorghe Cojocaru fiind distinşi cu cele mai înalte decoraţii de luptă în Războiul Balcanic din 1913 şi în primul Război Mondial.
Mai ales în cumplitul măcel din 1941-45 au fost mobilizaţi învăţătorii, cei din Neamţ dând o dureroasă jertfă de sânge, 28 dintre ei fiind ucişi în luptă chiar din primul an de război.
Deşi prin legile de atunci ar fi avut dreptul de a nu fi mobilizat, învăţătorul Mihai Cojocaru de la Şcoala de Aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală „Gh. Asachi” din Piatra, unul dintre pionierii cercetărilor arheologice din ţinut, remarcat de Nicolae Iorga, s-a înrolat, fiind numit comandant al unui pluton de mitraliori din regimentul „55”.
La începutul lunii iulie 1941, pe când regimentele nemţene înaintau în Basarabia ducând lupte grele cu trupele sovietice de la graniţă, alcătuite din ceceni, tătari şi alte naţii din imperiul rus, un înalt comandant lipsit de experienţă a aruncat regimentele noaste în cunoscuta „ambuscadă de la Călăraşi”, unde au fost luate prin surprindere şi sever decimate, mai ales de artileria rusă, bine pregătită în acest scop.
În încleştare a fost prins şi plutonul de mitraliori comandat de învăţătorul Mihai Cojocaru. Când a înţeles că sunt loviţi din toate direcţiile, a ordonat ca mica lui unitate să se amplaseze în cerc, să rămână în luptă doar trăgătorii şi încărcătorii de la mitraliere şi ceilalţi ostaşi să încerce a scăpa cu viaţă, furişându-se prin lanurile de grâu, încă neaprinse de sovietici. Între cei care au executat ordinul, a fost şi sergentul Gheorghe Aanicăi din Dobreni, văr bun cu Mihai Cojocaru.
De la acesta am aflat că învăţătorul şi cei şaisprezece soldaţi eroi au luptat până ce au isprăvit muniţia, apoi au fost măcelăriţi cu sălbăticie în asemenea hal, încât, la respingerea trupelor sovietice de asalt, nimeni nu a mai putut şti cu siguranţă ale cui sunt bucăţile de trup aruncate pe câmp şi arse, înmormântate apoi în cimitirul militar din Mândra – Călăraşi, existent şi azi pe trupul chinuit al Basarabiei.
Aşa a căzut la datorie, „rezervistul” Mihai Cojocaru, alături de cei şaisprezece eroi nemţeni din plutonul său de mitraliori!
Dumnezeu să-i odihnească în pacea de care nu au avut parte în scurta lor viaţă!
Mihai-Emilian MANCAŞ