(urmare din numărul 143)
Ocupă un loc distinct în volum şi dialogul cu presa romanească susţinută de comunitatea evreiască din ţara noastră, dialog susţinut şi de unele ziare, ca Fraternitatea, Cumpăna, Apărătorul, care combat imigrarea evreilor, pe motiv că România, ţară agrară, nu le putea asigura condiţii de viaţă.
Într-un alt articol consacrat situaţiei evreilor din alte ţări, precum Prusia, Ungaria, Austria, Rusia, Eminescu arată că nu e nimeni vinovat, în nici un caz România, că evreii fuseseră supuşi în aceste ţări la un regim de opresiune şi de aici migrarea în alte ţări, unde să-şi găsească ocupaţii şi îndeletniciri, mai puţin cele legate de munca fizică şi utilităţile practice.
Despre obiectivitatea şi modul neutru de a trata situaţia evreilor stă mărturie atitudinea poetului faţă de unele activităţi de natură spirituală, cum ar fi atenţia acordată şcolii, mişcării teatrale (înfiinţarea Teatrului Evreiesc din Iaşi şi relaţiile cu unii evrei demni de toată stima- Moses Gaster, Tiktin, Rosetti- Roman etc).
Nimeni dintre contemporanii lui Eminescu nu a propus munca, principiu unic în progresul societăţii româneşti şi nu a criticat cu mai multă fermitate şi energie fuga de muncă, principala piedică în epoca de tranziţie spre România modernă. Fuga de muncă şi promovarea în ierarhia socială pe alte căi se constituie şi astăzi principala piedică în tranziţia spre România de mîine. Similitudini cu perioada actuală sunt mult mai multe, ideile şi argumentele pe care le aduce poetul sunt la fel de actuale acum, cînd munca, adevărul, cinstea şi onestitatea sunt înlocuite cu minciuna, ipocrizia, demagogia şi, cel mai grav, denigrarea şi anularea valorilor.
De aceea, mai mult ca oricînd, avem datoria de a preţui şi apăra scrisul lui Eminescu, expresie a demnităţii naţionale, conştiinţei profesionale şi talentului de excepţie, fără egal în cultura română.