Riscuri pentru sănătate ale profesorilor
Profesorii sunt expuşi unor factori de risc pentru sănătate despre care se vorbeşte public prea puţin. Munca didactică ţine, evident, de vocaţie şi adesea doar acest aspect îi motivează pe cei care şi-au luat asupra lor misiunea nobilă de a-i educa pe copii şi tineri. Din păcate însă, statutul lor în societatea noastră este în cădere. Prost remuneraţi şi desconsideraţi, majoritatea continuă să-şi facă datoria pe drumul unui fel de apostolat în contrast cu vremurile.
Deşi nu există diferenţe semnificative în privinţa riscului de afectare a sănătăţii mentale faţă de alte categorii profesionale (cu excepţia observării unei prevalenţe mai mari a tulburărilor de anxietate pe întreaga durată a vieţii), stresul ocupaţional şi sindromul „burnout” rămân cele mai frecvente probleme de sănătate ale lor, iar România are situaţia ei particulară şi în această privinţă. Astfel, un studiu a arătat, în legătură cu epuizarea emoţională şi depersonalizare, un scor mai înalt în comparaţie cu grupuri similare din Europa. De asemenea, vechimea (care presupune, teoretic, o mai bună adaptare la situaţiile diverse din procesul de învăţământ) nu îi protejează pe profesori în această privinţă. Dimpotrivă (şi paradoxal la prima vedere), există în timp un cumul în acest sens care se reflectă în starea de sănătate.
Factorii de risc ai stresului la această categorie profesională sunt cerinţele de pregătire permanentă (mai multe decât în alte domenii), lipsa de autonomie şi neparticiparea în luarea deciziilor, atmosfera de competitivitate cu ceilalţi colegi sau superiori, lipsa recunoaşterii sociale a statutului profesional, lipsa recunoaşterii meritelor individuale, problemele de disciplină la clasă, birocraţia, numărul de sarcini peste nivelul resurselor de timp şi energie, lucrul în sistem „deadline”, lipsa de motivare în învăţare a elevilor, hărţuirea psihologică din partea superiorilor şi chiar a colegilor şi, nu în ultimul rând, remunerarea inadecvată.
Mai mult, expunerea la stres nu se întâmplă numai din cauza solicitărilor legate de natura propriu-zisă a muncii, ci şi pe seama presiunilor de la nivelul societăţii în ansamblul ei. Pentru că – nu-i aşa? – toată lumea are azi o părere despre educaţie. Părinţii ştiu adesea mai bine decât profesorii cum ar trebui educaţi copii lor şi nu se sfiesc să dea sfaturi, mass-media, la fel, se arată „interesată” de ceea ce se întâmplă cu şcoala mai ales în perioada examenelor, iar statul pare că şi-a găsit, la rândul lui, în sistemul de învăţământ un teren numai bun pentru experimente.
Tabloul nu este foarte senin, dar adevărata problemă, care ar trebui să ne îngrijoreze în primul rând, este legătură directă şi clară, arătată de studii, între acest tip de stres şi boli precum hipertensiunea arterială, afecţiunile coronariene, infarctul, ulcerul, cancerul, ciroză hepatică şi depresia.
Soluţia? Probabil că pornind de la studierea în detaliu a tuturor factorilor de risc s-ar impune un program naţional de prevenire a îmbolnăvirilor profesionale ale cadrelor didactice, prin îmbunătăţirea relaţiilor profesionale şi a climatului în spaţiul şcolilor şi prin reconsiderarea importanţei unei munci fără de care nicio ţară nu poate vorbi despre viitor.
Prof. psih. Vasile BAGHIU