1674, Nicolae Milescu porneşte într-o memorabilă călătorie în China
A studiat la Academia Vasiliană şi la Colegiul Catolic din Iaşi, apoi la Academia ortodoxă din Constantinopol. A căpătat, astfel, o cultură vastă, de la cunoştinţe profunde privind Istoria Europei la teologie, stăpânind limbile clasice, slavona, cât şi limbile de circulaţie în epocă, precum turca, araba, rusa, neogreaca, franceza şi germana.
Grămătic la curtea lui Gheorghe Ştefan, înrudirea cu familiile Racoviţă şi Movilă i-a netezit cariera până la rangul de spătar, obţinut din partea lui Gheorghe Ghica, domnitorul căruia i-a rămas recunoscător şi credincios, pentru a cărui susţinere voievodul Ştefăniţă Lupu l-a pedepsit cu tăierea nasului şi cu exilul.
A peregrinat prin Europa de la Constantinopol până la Stockholm, mare parte din timp petrecând-o în bogatele biblioteci occidentale. În aceste condiţii a tradus în limba română Vechiul Testament, traducerea sa fiind folosită de fraţii Greceni la redactarea în română a Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Numele său ajunsese respectat în toate străvechile regiuni creştine din Imperiul Otoman.
Având cu sine scrisori de recomandare de la patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat atunci la Iaşi, a intrat în serviciul ţarului Alexei I Mihailovici, în 1671, la scurt timp după căsătoria acestuia cu Natalia Narâşkina, mama lui Petru cel Mare. Ţarul expansionist, apreciindu-i cultura – scrisese circa 30 de lucrări! – şi dibăcia diplomatică, l-a trimis spre finele anului 1674 să descifreze politica Chinei. În fruntea unei delegaţii de 150 de oameni, a ajuns după doi ani la Pekin şi a fost primit în audienţă de guvernul împăratului Kang Xi, pe care l-a convins să încheie un tratat cu Rusia. Reîntors la Moscova în 1678, a definitivat lucrarea Descrierea călătoriei în China, redactată în timpul misiunii.
1714, Dimitrie Cantemir a fost ales membru titular al Academiei din Berlin
A fost unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai umanismului şi precursor al iluminismului românesc. A fost atras de studiul filosofiei, muzicii – a inventat primul sistem de notare utilizat în muzica turcească, cunoscător al limbilor orientale, autor al unor lucrări de istorie, geografie, politică, folclor, satire, unul dintre precursorii beletristicii româneşti moderne.
A urcat pe Tronul Moldovei în martie – aprilie 1693, după moartea tatălui său Constantin Cantemir. Această primă domnie nu a fost recunoscută de sultan. Petrece 22 de ani în exil la Constantinopol, în care timp studiază documente din arhivele turceşti. Scrie Istoria Ieroglifică, roman ce descrie relaţiile tulburi dintre Cantemireşti şi Brâncoveni.
Desemnat domn de către Înalta Poartă în 1710, a încheiat în secret Tratatul de la Luţc (1711) cu ţarul Petru I. În urma pierderii bătăliei de la Stănileşti, la care Brâncoveanu s-a abţinut să participe, s-a refugiat cu întreaga familie în Rusia, unde, a fost investit cu titlul de Principe Serenisim al Rusiei şi i s-a dăruit domeniul Dimitrievka, în regiunea Harkov. Acolo a elaborat majoritatea lucrărilor ce i-au adus celebritatea, precum Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman.
În 1714, Dimitrie Cantemir a fost ales membru titular al Academiei din Berlin, al cărei preşedinte era savantul Gottfried von Leibnitz
În 1719, primeşte demnitatea de consilier al lui Petru I.
La scurt timp după întoarcerea din Campania persană din 1723, a murit răpus de diabet la moşia dăruită de Ţar. Cel mai învăţat principe român este înmormântat la Moscova, în biserica Sf. Constantin şi Elena, clădită de el.
Osemintele lui Dimitrie Cantemir odihnesc, din 1935, la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
1869, Elenei Ghica îi apare cartea celebră: Despre femei de o femeie
Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit, sub influenţa mamei, Catinca, neam de boieri olteni, o educaţie aleasă.
La zece ani cunoştea nouă limbi străine! La unsprezece ani scrie o nuvelă, la paisprezece ani traduce Iliada lui Homer din original în germană, iar la şaisprezece ani ia parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda. Este prima femeie româncă ce a publicat o carte: Pentru educaţia copiilor.
În 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Kolţov Masalski, urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar, principesa română fiind bătută cu cnutul.
Cu acordul soţului, pleacă singură, definitiv, din Rusia. Stabilindu-se în Elveţia, a escaladat vârful Moench, pe care a înfipt tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă, descrisă, de altfel, într-o carte.
A fost începutul unei cariere strălucite, opera sa, extreme de variată tematic, fiind publicată sub pseudonimul Dora D’Istria, ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica. A legat prietenii strânse cu împăratul Braziliei şi cu Edgar Quinet. Cartea Despre femei de o femeie, apărută în anul 1869, a fost lucrarea cea mai dragă a principesei Elisabeta, care a reuşit să obţină mai târziu pentru autoare medalia Bene Merenti, conferită de Carol I.
Ultimii douăzeci de ani din viaţă i-a petrecut în Italia, urna cu cenuşa ei fiind depusă în Trespiana din Florenţa. A fost una dintre cele mai remarcabile figuri feminine ale secolului al XIX-lea.
Dora D’Istria a vrut tot şi a reuşit să exceleze în tot ce a făcut. (Red.)