„Adevăraţii învăţători sunt aceia care se folosesc pe ei înşişi ca poduri peste care îşi invită elevii să treacă; apoi, facilitând trecerea acestora, prăbuşindu-se cu bucurie, îi încurajează să le creeze pe ale lor.”(Nikos Kazantzakis)
La poarta vieţii mele de acum, cea de profesor pensionar, şi-au făcut loc amintirile ce bat mereu spre a retrăi copilăria, tinereţea, maturitatea şi pentru a alunga îndoielile acestei vârste.
Printre primii, în galeria mea cu amintiri, intră învăţătorul meu, Domnul Tudan, un refugiat ca mulţi alţii din familiile ce locuiau în Prisaca Dornei, fostul Eisenau.
Bucovina a fost destul de greu şi de mult încercată, nenorociri de tot felul s-au abătut peste aceste meleaguri de vis şi localnicii au fost nevoiţi, mai ales în vremea războiului, să se refugieze „în Regat” adică în partea liberă a României. Primii locuitori ai satului, format în 1807, în lunca împădurită de sub culmea Hurghişului, au fost colonişti germani, aduşi ca minieri din Slovacia şi din alte locuri ale Imperiului Habsburgic, după ce Bucovina fusese anexată la acest imperiu, în 1775. I s-a dat numele de Eisenau (Prisaca Dornei), şi care – se pare – provine de la prisăci, locuitorii fiind şi crescători de albine.
Aşa a făcut şi bunica mea: şi-a luat cei doi copii – fiul şi fiica (mama mea) şi au plecat în refugiu ca să scape de asuprirea germană, soţul ei (bunicul meu) fiind luat pe front unde a şi murit. Am rămas mereu cu un dor nestins de bunicul meu, pe care l-am cunoscut doar din descrierile mamei şi ale bunicii şi din fotografii şi iată de ce, învăţătorul venit din zona Basarabiei ca să predea la şcoala noastră, a fost perceput de mine ca fiind un sol, un emisar al bunicului meu.
Domnul meu învăţător, aşa cum cu mândrie şi cu fermitate se lăudau ţâncii (oare o mai fac la fel şi acum?) era un bărbat înalt, cu ochii căprui catifelaţi, cu părul des, pieptănat spre spate, cu voce calmă şi profundă de parcă era un sunet de ecou din Rarăul ce ne străjuia.
Chipul lui sadovenian era înconjurat de o aură liniştitoare ce calma spaimele din ochii noştri şi aşa cum eram noi: mici şi speriaţi că mai păstram în minte urmele asupririi, îndrăzneam să-l privim, iar când plama lui ne mângâia pe creştet, toate cele rele treceau. Ştia desigur că eram nişte şcolărei cuminţi, traumatizaţi sufleteşte de urmările ocupaţiei germane şi, fiind şi dumnealui din zona basarabeană, avea un drag de noi, ca un adevărat părinte.
Păşea rar printre băncile noastre, ne citea, ne scria la tablă, ne dicta, ne mângâia dar… vai şi-amar cu Caligrafia! Eu am avut mare chin cu litera E mare de mână, degetele mele firave neputând stăpâni încăpăţânatul creion şi apoi, pe cel şi mai şi, stiloul cu cerneală!
Şi chinul devenea tot mai mare când, de acolo sus, de la catedră, privirea Domnului Tudan mă pătrundea precum o rază fierbinte ce-mi topea orice urmă de vlagă până când lacrimi nevinovate cădeau peste litera mea, făcând-o şi pe ea să plângă… cum să-i reziste Domnul meu învăţător unei aşa suferinţe? Imediat apărea un zâmbet larg şi auzeam o repetată urare făcută mie:
– Ninuţă, trebuie să mânânci mai mult, să creşti şi să ai putere în lupta cu scrierea literelor! (Era cunoscută supărarea mamei mele pentru că eu nu voiam să mănânc mai nimic! Doar cartofi prăjiţi şi ceai!)
Ca focul mă ardeau cuvintele învăţătorului meu, iar dragostea lui pentru lăcaşul unde mintea şi sufletul lui lucrau pentru luminarea noastră, a făcut ca toţi să devenim nişte elevi foarte buni care au reuşit să ia examenele de absolvire la „şcoli înalte”.
Domnul meu învăţător (sigur, mulţi cititori trăiţi acest nevinovat, dar respectuos sentiment al „proprietăţii” asupra unei dragi fiinţe: Doamna sau Domnul învăţător) m-a făcut să-l cunosc pe domnul Trandafir încă dinainte de-a învăţa despre el pentru că, Domnul meu Tudan era o întruchipare a Domnului Trandafir!
Deşi străin de acele locuri, Domnul Tudan a reuşit repede să câştige simpatia, respectul şi preţuirea noastră şi a familiilor noastre, ba chiar pot spune că era un mentor al comunităţii. Mersul lui elegant, postura aristocratică, ochii pătrunzători şi zâmbetul însoţit de o delicată înclinare a capului, l-au făcut îndrăgit şi respectat de toată suflarea comunităţii. Păşea mereu sigur pe el, ducând pe umerii largi vremurile grele pe care le-a trăit şi le împărtăşea cu noi, bucovinenii de dincolo şi de dincoace de Prut!
Acum, Domnul meu învăţător, la fel ca mulţi alţii ca el, s-a dus să doarmă sub crinii ce au lăstărit alţi crini înalţi cu luceferi în vârf! Aşa s-au născut un Eminescu, un Porumbescu, un Enescu… care, fără un Domn învăţător sau Doamnă învăţătoare ar fi rămas acolo, undeva…
Atât de mult dăinuie respectul şi iubirea învăţăceilor pentru Luminătorii de drum, dascălii lor, încât, noi, cei care am fost călăuziţi de Luminătorul nostru îi asigurăm nemurirea fie prin amintirea neştearsă, fie prin scrieri anume, iar durerea pierderii lor este trăită ca durerea pierderii unui părinte.
Marele Eminescu suferă mult la moartea Domnului său, Aron Pumnul, făcându-l nemuritor prin scriere şi prin dimensiunea universală a Luceafărului nostru, şi el un fost învăţăcel:
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!” („La mormântul lui Aron Pumnul”)
La ceas de sărbătoare, la Congresul internaţional al învăţătorilor găzduit la Piatra-Neamţ, se cuvine să încrustăm cu litere şi tablouri de aur numele şi chipurile învăţătorilor noştri care au fost, care sunt acum şi care vor deveni!
A lor este meritul desluşirii scrisului, cititului şi socotitului precum şi, încă acea perioadă nevinovată şi caldă în care, copilul mamei devine învăţăcelul ascultător şi îndrumat cu tact şi dragoste de mâna caldă, de glasul blând şi de chipul luminos al Doamnei sau al Domnului învăţător!
Fiecare din noi, pe lângă numele ce-l purtăm, mai avem ştanţat în inimă, tiparul după care ne-au format Luminătorii neamului nostru!
Respect şi mulţumiri tuturor dascălilor şi succes lucrărilor Congresului!
Prof. Niculina NIŢĂ