Căutând un drum propriu în multitudinea asociaţiilor şi organizaţiilor de breaslă, grupurile locale ale învăţătorimii noastre au parcurs o istorie bogată în fapte meritorii, izbutind finalmente, în hotarele României Mari, să se adune laolaltă şi să devină o mare asociaţie polivalentă – AGIRo. Învăţătorii nemţeni, începând cu cei din generaţia 1900, în frunte cu Leon Mrejeru, şi apoi, în perioada interbelică, în grup numeros, antrenat de Constantin Luchian şi Mihai Avădanei, au avut o vizibilă participare la această îndelungată croire de cale.
Ca multe altele din România, în deceniile comunismului viu, asociaţia învăţătorimii a fost lichidată. Iar renaşterea de după 1989, împotriva tuturor piedicilor tradiţionale, puternice şi nici acum demolate în totalitate, s-a produs, mersul AGIRo marcând cu plus numeroase puncte din statut, deplin câştigate.
Ne aflăm acum angrenaţi, fără să ni se ceară părerea totdeauna, într-o dublă mişcare, plină de curenţi perturbatori, a şcolii mondiale şi naţionale.
Viteza uimitoare căpătată în ultimele decenii de unele ştiinţe, începând cu matematica, şi globalizarea informaticii, cu toate consecinţele pe toate planurile vieţii pe Terra, au pus şcoala în starea de urmăritor, nu de deschizător de drum, cum a fost mereu de-a lungul secolelor.
Se naşte sub ochii noştri, implicând progrese uimitoare, dar şi pericole apocaliptice, o nouă lume. Era maşinilor bazate pe matematică ne duce repede către apariţia unei inteligenţe artificiale cu puteri imense, în stare să se autoîntreţină şi să se dezvolte fără intervenţie umană. Energia atomică, benefică în reactoarele nucleare, a pus bomba atomică la dispoziţia armatelor şi poate provoca anihilarea omenirii. Libertatea, pentru care au luptat minţile luminate şi au pierit milioane de oameni, lasă cale deschisă unor imense pericole sociale, între are analfabetizarea generală, care a început deja.
Şi ce are această avalanşă de pericole cu AGIRo? Cum să nu aibă? Am băgat cu toţii de seamă ce se petrece, fără de voia noastră, dar şi prin indiferenţa noastră, în bătrâna şcoală a lumii.
Este destul de vizibilă nevoia de a găsi un nou model de instituţie care educă actualele generaţii, indiferent cum o vom numi. Încă de la mijlocul veacului trecut s-au ivit primele semne ale nevoii de abandonare a vechiului model, caracterizat sumar prin câteva trăsături elementare: grupul de elevi în faţa profesorului, într-o sală mare, având postată pe peretele din faţa elevilor o tablă neagră pe care se scrie cu cretă sau, acum, electronic. Acolo, în doi timpi, se aduce noul de către învăţător/profesor – primul timp, şi se cântăreşte ce au reţinut elevii, prin note sau calificative – timpul al doilea.
Molima de covid, de care este plină lumea acum, ne-a arătat cam cum este şcoala din care lipsesc şi decorul şi gruparea de mai sus, totul fiind rezolvat prin intercomunicare electronică. Evaluările naţionale din aceşti ani ne spun doar, din păcate, ce bine sunt pregătiţi pentru tot felul de baremuri elevii care au urmat „autoşcoala”. Ceea ce este prea puţin, aproape nimic.
Prinşi de viteza cu care ni se iau ochii, nu ne gândim că suntem păcăliţi, fiindcă nu cunoaştem din lăuntru noul mecanism bazat doar pe logica matematică. Şi nu ne mai întrebăm foarte serios care este locul nostru, al educatorilor, în procesul de formare a omului creator, de azi şi de mâine.
Tipul şcolii socratice ne poate oferi o cale. Cum? vor striga unii, ulceraţi. Ne întoarcem la antichitate? Ei, cum asta? Nu la antichitate mă gândesc, ci la calea MENTORIALĂ a şcolii socratice.
În această instituţie nouă, posibilă, formatorul sau grupurile de formatori, tot învăţători sau profesori, vor trebui să fie produsul cel mai nou şi mai temeinic al ştiinţei mentoriale, asta însemnând nu o reformă, ci o autentică REVOLUŢIE.
Asociaţia noastră este prima interesată vital să ajungem la această nouă viziune asupra formării. Dacă nu o deschiem noi, încă de pe acum, devenim inutili prin ineficienţă, fiindcă modelul clasic al învăţătorului va fi forţat să dispară.
În aşa zisele inovaţii, puse la cale de inşi care nu au la bază studii aprofundate de psihologie şi de logică, inclusiv de logică matematică, totul se bazează pe forme, nu pe conţinuturi. Nu formele, prin sine, conduc la caducitate, ci mai ales ce turnăm în acestea, conţinuturile.
Pentru a nu mai irosi inteligenţa umană şi a ne preda ca învinşi calculatoarelor, care deocamdată nu au interese, şi e bine aşa, va trebui să înlocuim ceva fundamental.
Va trebui să trecem efectiv de la principiul „a învăţa pentru a şti” la un altul – „a învăţa pentru A ŞTI SĂ”. Este o revoluţie!
De exemplu, să nu mai „predăm” istoria pentru ca elevul să o „înveţe”, să o „ştie” şi să ia o notă sau un calificativ, ci să parcurgem ÎMPREUNĂ cu elevul timpii istorici pentru ca el, cel venit pentru a fi format, să aibă apoi în felul său de gândire şi acţiune, la dispoziţie, elementele care îi conturează personalitatea şi poziţia, atât faţă de fenomenul istoric, cât şi (Foarte important!) faţă de prezent şi de viitor!
La fel, dar cu trăsăturile şi mijloacele specifice, şi pentru celelalte ştiinţe şi arte …
Asta înseamă că NOI trebuie să ÎNVĂŢĂM CUM şi SĂ LUPTĂM PENTRU NOU!
Dacă Asociaţia, prin forţa noastră persuasivă, de grupare masivă a intelectualităţii, nu impune ORDINEA şi LOGICA NOULUI în şcoală, curând chiar şi numele AGIRo, la care ţinem foarte mult, poate deveni un termen din limbajul pasiv, un arhaism. Şi nici măcar atât!
Novam te pro victoria eius pugnante saluta! – cum îmi spunea convingător profesorul universitar Marius Alexianu.
Mihai-Emilian MANCAŞ