Imediat după 1989, ministru al Învăţământului a fost numit Mihai Şora – atunci nimeni nu se gândea că va ajunge să trăiască peste 100 de ani şi va putea contribui la discuţiile despre şcoala românească nereformată încă – şi se părea că drumul spre nou era larg deschis. Filosoful Şora n-a reformat nimic, dar a pus bazele unor concepte actuale încă: aveam un învăţământ mult prea stufos, prea multe materii, mai ales cele care vorbeau despre trecut, despre valori naţionale, trebuie materii noi, adaptate vremurilor, trebuie mutată atenţia de pe profesor pe elev, trebuie schimbat stilul de predare şi crescut rolul părintelui în şcoală până la pusul notei în catalog etc.
Astăzi, după 33 de ani, ce putem constata? Nu mai facem istorie decât sub un control al tematicii mai ceva ca pe vremea cenzurii comuniste, nu poţi vorbi despre un general erou în primul război mondial pentru că a fost declarat criminal de război de comunişti, după alt război de reîntregire, sentinţă preluată cu entuziasm de istoriografia actuală plină de corectitudine politică – finanţată mai mult sau mai puţin discret în ultimii ani – şi ridicată la nivel de axiomă.
Ni se induce zi de zi ideea că a vorbi despre Decebal, Gelu, Glad, Menumorut e de prost gust, în condiţiile în care au fost nişte „looseri” şi, oricum, n-au lăsat mare lucru în urmă. Că nici Sarmizegetusa nu-i chiar ce ni s-a spus, singurul lucru care ar trebui să-l reţinem e că dacii au avut aur pe care l-au pierdut pentru că a trădat un dac. Semn că trădarea ar fi cumva în ADN-ul neamului, asta ca să nu ne mirăm prea tare de trădările conducătorilor contemporani.
Mai departe, Mircea n-a fost în stare să bată un mare imperiu la Rovine, aşa că nu-i mare lucru de el, Iancu nu-i al nostru, că dacă nu erau ungurii cine mai ştia ceva despre el, Ştefan a fost mare, dar era cam afemeiat şi asta i-a ocupat aproape tot timpul, noroc că ungurii şi polonii, apoi turcii şi tătarii l-au mai trezit la realitate. A construit nişte biserici, că atât a putut, antamând viitoarea postură de sfânt ortodox, care-l menţine în atenţia unui popor încă ataşat de tradiţia religioasă ortodoxă.
Despre unirea lui Mihai supranumit Viteazu, a devenit clar ca nu se poate vorbi ca despre o acţiune conştientă a unui domn cu viziune. Mihai nu a făcut decât să preia ideile unor unguri, dornici să ne unească apostolic, deşi nici măcar nu fost capabil să le exprime clar, în timp ce lupta sau juca diplomatic cu/ contra a trei imperii, plus tătarii şi mercenarii care l-au şi ucis cu ordin de la drăguţul de împărat de la Viena. Un alt drăguţ de împărat tot de pe-acolo uita promisiunile la 1848 şi provoca bolunzala lui Avram Iancu, personaj din ce în ce mai uitat de istoricii tineri, atraşi mai mult să scrie despre atrocităţile moţilor contra ungurilor, uitând că principiul după faptă şi răsplată trebuie măcar consemnat corect. Eroii de la 1848 morţi în Transilvania nu mai au loc în cărţile de istorie, în schimb castelele celor care i-au omorât au fost retrocedate, cu despăgubiri uriaşe, urmaşilor ucigaşilor. Că românii ştiu să ierte şi să recunoască atunci când au greşit.
Mai târziu, în al doilea război, românii au recunoscut masacre – la Odessa, de exemplu – unde au greşit că au răspuns la provocarea unor criminali care au aruncat în aer centrul de operaţiuni al unei unităţi militare. Românii au fost transformaţi în călăi, criminalii care au pus bombele au devenit eroi sovietici. Nimeni nu mai vorbeşte despre umilinţa criminală la care au fost supuşi soldaţii români după ultimatumul sovietic în Basarabia, din partea unor populaţii primite să locuiască în zonă, dar răspunsul dat după alte provocări şi sabotaje a fost catalogat drept criminal, deşi nu se compară cu fapte pe care istoria le consemnează acum cu nonşalanţă drept legitimă apărare sau apărarea drepturilor unor populaţii care n-au cerut niciodată să fie apărate.
Totuşi, dincolo de toate bâlbele cu adevărat criminale în ceea ce priveşte predarea istoriei naţionale – pentru restul lumii suntem din ce în ce mai performanţi, mai ales dacă ni se impune să fim – elevii dau semne că-i interesează trecutul. Şi asta pentru că mai există educatori dedicaţi – de la învăţători la profesori – care trec peste planuri transmise centralizat, făcute parcă să pună piedici predării istoriei naţionale – şi transmit elevilor mai mult decât date, evenimente sau analize. Care mai cred că şcoala este mai mult decât un loc în care sunt trimişi copiii să ia obligatoriu note bune, premii în funcţie de statutul social al părinţilor, care mai cred că modelul apostolatului în educaţie este la fel de actual şi acum, în care un preşedinte de ţară făcea elogiul învăţării cu profesorul „goagăl” în dauna predării într-o sala de clasă. Care încearcă să transmită trăiri şi sentimente odată cu fapte istorice consemnate. Care încearcă să demonstreze că termenul de conştiinţă naţională nu este unul desuet ci, dimpotrivă, poate fi sădit în sufletul tinerilor şi, de ce nu şi a părinţilor.
Prof. Cristina BĂLĂNESCU
Şcoala Gimnazială nr. 5 Piatra-Neamţ