„Muşcătura de măr”, cartea de dialog monografic scrisă la patru mâini a lui Adrian Alui Gheorghe şi a fiului său Vlad, continuă să-mi incite spiritul.
Trăim, după cum spune şi Adrian în Nota autorului, într-o epocă în care întrebările conţin atât faţa, cât şi reversul medaliei. Ele se pot întoarce oricând „asupra aceluia care le-a formulat”, oferind posibilitatea emitentului să răspundă „la fel de bine la ele”, în funcţie de experienţa dobândită în timp etc. Dar nu numai întrebările au efectul de bumerang, ci şi răspunsurile. Ele se întorc întotdeauna asupra subiectului care le-a formulat, pentru a da naştere mereu la alte şi alte întrebări şi la posibile răspunsuri.
Faptul că şi cărţile îmbătrânesc asemenea pietrelor risipite prin deşert, fiindcă „nu le citeşte nimeni”, e un lucru cât se poate de evident. Dar îmbătrânesc şi cărţile care sunt citite. Chiar şi cărţile care au stat la baza educaţiei unor întregi generaţii. Şi aceasta fiindcă îmbătrâneşte şi realitatea zugrăvită în ele.
Şi, totuşi, spune Adrian, sunt momente când până „şi cele mai proaste cărţi redevin, la un moment dat, proaspete”. Paradoxul acesta poate fi explicat prin faptul că din lipsa altor surse ele acoperă anumite goluri din istorie. Ce-ar fi, spune scriitorul, „dacă teoriile lui Albert Einstein s-ar pierde, iremediabil”, şi din toată „epoca sa să nu se fi păstrat decât memoriile lui Hitler?”. În zilele noastre e greu de închipuit să se petreacă un astfel de fapt, deoarece odată cu teoria relativităţii ar trebui să se piardă în neant şi toate referirile şi comentariile la descoperirile lui Einstein. Dar istoria ne oferă câteodată şi astfel de surprize. Cine ştie, poate că şi Einstein, dintr-un motiv sau altul, va deveni indezirabil pentru lumea politică sau lumea ştiinţifică a viitorului, şi opera sa va fi considerată retardată sau chiar nocivă, fiind epurată din librăriile şi bibliotecile lumii, inclusiv din cele virtuale. Va fi, desigur, greu de executat o astfel de operaţiune, care necesită mult timp şi mult efort. Însă, prin intermediul noilor mijloace de comunicare, prin intermediul IA, lucrul acesta va fi destul de simplu de făcut. Deci, să nu ne pripim şi să spunem nu, atunci când e vorba de parcursul societăţii umane. În istorie, totul e posibil.
Există un risc şi „un aleatoriu al situaţiei în orice pe lumea asta”, afirmă şi autorul.
„Scriitorul şi epoca lui pot fi o temă largă de discuţie”, îşi continuă ideea Adrian. „În ce măsură o operă influenţează o epocă?” se întreabă el. Şi în ce măsură o epocă influenţează scriitorul? Sunt scriitori care îşi depăşesc epoca în care au scris şi scriitori care rămân tributari acelei epoci. Kafka şi autorul Epopeii lui Ghilgameş şi-au depăşit epocile lor. Au depăşit-o şi autorii Bibliei şi autorii scrierilor sacre. Dar şi-au depăşit epoca şi Satiricon-ul lui Petronius, şi scrierile lui Platon, şi cele ale lui Rabelais, Dante Alighieri, Swift, Gogol, Eugen Ionescu, Caragiale, Orwell, Evghenii Zamiatin, precum operele altor scriitori ce au cultivat utopia, distopica sau satira.
Operele aliniate corect politic mor din start. Mor odată cu ideologia care le-a generat. Uneori chiar înainte. „Operele încărcate de ideologie, cum au fost atâtea în perioada comunistă, au murit odată cu Revoluţia din 1989, au pierit odată cu propaganda care le-a generat”, afirmă Adrian Alui Gheorghe. Au rămas doar acelea care prin subiectul şi tematica abordată au evitat alinierea. Şi aici putem da multe exemple. Rezistă, de pildă, Eugen Barbu, care a fost aservit politic regimului ceauşist, prin Groapa, Principele, Săptămâna nebunilor. Rezistă Marin Preda în multe din scrierile sale. Rezistă şi Petre Dumitriu, care a făcut şi el compromisuri, rezistă prin Cronica de familie. O capodoperă a literaturii române. Dar nu rezistă Augustin Buzura.
„Romanele lui Augustin Buzura, de exemplu, spune Adrian Alui Gheorghe, nu mai pot fi citite azi altfel decât ca documente de epocă, deşi ele nu au fost scrise în spiritul ideologiei, dimpotrivă, au refuzat ideologia. Numai că refuzul ideologiei însemna să scrii cu şopârle, cu subînţelesuri, care au dispărut şi ele odată cu epoca.” E o observaţie foarte subtilă, asupra căreia merită să medităm. Căci nu numai şopârlele din romanele lui Buzura au ieşit din uz, ci, odată cu ele, „tone de poezie s-au dus pe apa sâmbetei, ca lipsite de valoare”, spune autorul.
Trist, dar adevărat. Unele dintre aceste poezii cântau partidul şi măreţul conducător. Altele nu cântau, dar au rămas tributare epocii. Şi aceasta fiindcă încercau să facă opoziţie prin trucuri ieftine, coborând ştacheta. „Literatura ideologizantă (chiar şi cea întoarsă pe dos, n. n.), conchide autorul, este mai mult un vestigiu de epocă, ea poate fi cercetată, dar nu mai este literatură.” Ci maculatură.
Nichita DANILOV