Cărţile copilăriei mele au fost cele de basme şi poveşti, unele indicate de doamna mea învăţătoare Ecaterina Boz, culegerile de exerciţii şi probleme sugerate de primul meu profesor de matematică, domnul Nicolae Mălinici, cele de poezie pentru acea vârstă dorită veşnică, Nada florilor (ce titlu nemaipomenit a găsit Sadoveanu pentru cartea micului pescar!), Esopia (fabulele lui Esop-nici acum nu ştiu de unde mămăica a făcut rost de ele), Amintirile lui Creangă, etc. N-aş putea spune că o anumită carte a determinat o schimbare în copilăria mea. Ceea ce m-a tulburat, însă, a fost faptul că în majoritatea basmelor erau trei feciori, eventual de viţă împărătească, şi de fiecare dată numai cel mic reuşea să fie victorios, primii doi fiind nişte tolomaci! Îmi şi puneam problema: ce voi face-n viaţă dacă părinţii îmi vor mai aduce încă un frăţior, eu fiind al doilea băiat născut, caz în care, blestemul poveştilor musai trebuia să mă ajungă şi să se prindă de mine! Minte de copil, ce vrei! Adolescenţa a trecut sub semnul încercării de aprofundare a matematicii, şi a formării, cât de cât, a unei gândiri logice, care să-mi înlesnească înţelegerea fenomenelor, fiind, de pe atunci, convins că-i singura cale de urmat, mai ales că hotărârea de a merge pe calea ştiinţelor la universitatea ieşeană Alexandru Ioan Cuza a fost luată odată cu admiterea la renumitul liceu băcăuan George Bacovia. Rezolvam probleme de matematică şi citeam literatură. Te rog să reţii ordinea în care o făceam, începeam cu matematica şi continuam cu literatura, joaca mai puţin, pentru că de atunci am văzut marea diferenţă între a rezolva probleme de matematică şi a citi o carte. Nu poţi sta concentrat mai mult de două ore la matematică (dacă vrei să dai randament), şi atunci, pentru odihna creierului, luam cartea de lectură şi simţeam cum mă relaxez, după care treceam iar la matematică. Aşa alternau orele unei zile adolescentine. Aşa s-au petrecut şi cele ale tinereţii mele. Rezolvam, citeam, scriam! Ani de-a rândul! Voiam să ştiu cât mai multe! Eram obsedat de expresia, înrădăcinată pe-atunci, că matematicianul este precum calul cu capace la ochi. Nu vede şi nu ştie altceva decât matematică, ca şi cum priceperea matematicii era la îndemâna oricui. Nu se poate discuta altceva cu el! Doar cel bântuit de un asemenea gând nu realizează faptul că el este, de fapt, şi nu matematicianul, cauza neînţelegerii fenomenelor. Oricâte concesii am face insului lipsit de logică, tot nu se ajunge la un punct de vedere comun cu el. Ipoteza de lucru, de la care se pleacă, trebuie să fie aceeaşi pentru cei reuniţi la masa dialogului. (fragment dintr-un interviu acordat scriitorului Nicolae Sava)