Nu contest nevoia apariţiei unei noi ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, (DOOM3). Lingviştii, filologii, teoreticienii, profesorii, elevii, oamenii care vor să scrie corect, să pronunţe corect, care vor să aibă proprietatea termenilor, oamenii care vor să înveţe cuvinte, au permanentă nevoie de dicţionare „aduse la zi”. Dar ce înseamnă „aduse la zi”? Din punctul meu de vedere, adus la zi înseamnă dicţionare cât mai apropiate de adjectivul complet şi care cuprind formele actuale ale lexemelor. Evident, de aici se nasc două întrebări: ce implică formularea „cât mai aproape de adjectivul complet”? şi ce înţelegem prin „formele actuale ale cuvintelor”?
La prima întrebare, cei mai mulţi au răspuns şi vor răspunde că noul dicţionar normativ trebuia să cuprindă – aşa cum, de altfel, şi cuprinde – toate cuvintele, structurile folosite de vorbitori nativi de limba română în ultimele două decenii, chiar dacă cvasimajoritatea acestor cuvinte/structuri nu reprezintă nimic altceva decât nişte barbarisme stridente. Am mai precizat că prefer aurita cale de mijloc, aşa că nu pot fi bănuită de neologismo fobie sau de neaoşismofilie. Pot oricând folosi un neologism, chiar şi neadaptat la sistemul fonetic şi grafic al limbii române, dacă acela este cuvântul care exprimă cel mai bine, cel mai clar, cel mai limpede ceea ce eu vreau să transmit, respectiv ceea ce eu vreau să înţeleagă interlocutorul meu. Cu toate acestea, nu pot accepta ideea ca n barbarisme, anglicisme în mare parte, să fie introduse în dicţionarul normativ al limbii române şi în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) doar pentru că uzul o impune.
Moda lingvistică actuală (preiau structura din titlul cărţii scrise de Gligor Gruiţă, Moda lingvistică actuală. Norma, uzul şi abuzul) a fost criteriul fundamental în elaborarea celei mai recente ediţii a DOOM. Cred că ar fi de prisos să spun că ce este la modă azi, chiar şi când vine vorba de moda lingvistică, nu va mai fi de actualitate peste un timp. Pe acest principiu, eu şi alţii ca mine nu ar trebui să fim speriaţi. Barbarismele de azi vor dispărea în timp. Totuşi, raţionamentul nostru trebuie să fie şi mai aproape de ţesătura limbii române. Dacă acum ea este alcătuită şi din atâtea şi atâtea fire neadecvate, dar evanescente, peste un timp ce va rămâne? Vor rămâne enorm de multe goluri care nu vor mai putea fi cusute nicicând cu tâlcuite cuvinte româneşti, fiindcă acestea din urmă au fost trecute în fondul arhaic al limbii atunci când firele de tort au fost împletite – sau mixate? – cu aţele de import. Cei care învaţă să vorbească acum o limbă românească semibarbară, la autoexilarea din limba română a barbarismelor de acum, ei vor înlocui acei termeni tot cu xenisme, nicidecum cu cuvinte româneşti. Deci, odată cu acceptarea mult prea multor termeni străini neadaptaţi la sistemul fonetic şi grafic al limbii române, pentru care există şi corespondent perfect în limba română, se pierde definitiv şansa ca bogăţia limbii române să rămână neafectată, precum şi şansa să auzim cât mai des vorbindu-se în splendida noastră limbă română. Astfel, prin formularea cât mai aproape de adjectivul „complet”, eu înţeleg, de fapt, un dicţionar care să înregistreze aproape toate cuvintele din limba română (cuvinte din fondul principal lexical şi cuvinte din masa vocabularului), un dicţionar pentru care să se fi scormonit şi în biblioteci, şi în satele româneşti, nu un dicţionar care să cuprindă (şi) toate cuvintele şi structurile lexicale la modă.
Trecând la cea de a doua întrebare. Cred că formele actuale ale cuvintelor trebuie să fie formele care s-au impus în limbă, care au rămas în urma diferitelor fenomene fonetice şi morfologice. Deci, forme actuale înseamnă formele din prezent ale cuvintelor care alcătuiesc vocabularul limbii române, şi nu cuvinte la modă.
Din declaraţiile autorilor DOOM [ediţia a III-a] am aflat că a fost aplicat acest principiu, aşa cum era absolut normal. Tocmai de aceea am fost mirată să aflu că din 2021, de la apariţia DOOM2, eu am vorbit greşit de fiecare dată când am spus, olteneşte, Fusei la şcoală. Dacă alcătuirea noului DOOM s-a bazat pe uzul limbii, mă întreb cine şi unde spune Eu azi fui la şcoală? În Oltenia, verbul a fi era, este şi va fi conjugat cel mai des la perfect simplu astfel: eu fusei, tu fuseşi, el/ea fu, noi fuserăm, voi fuserăţi, ei/ele fură. DOOM3 impune însă – exclusiv – forma fui, la persoana I, numărul singular, aşa cum rezultă din articolul de dicţionar: „[…] 1 sg. fui, 1 pl. furăm, m.m.c.p. 1 pl. fuseserăm […]”. Având în vedere şi forma de persoana I, numărul plural, înregistrată în DOOM3, deducem că verbul a fi trebuie conjugat la perfectul simplu astfel: fui, fuşi, fu, furăm, furăţi, fură. Aşadar, Fui la şcoală!…
Am consultat dicţionarul şi pentru verbul a avea. Am aflat următoarele: „!avea (a⁓) vb. […] perf. s. 1 sg. avui, 1 pl. avurăm, m.m.c.p. 1 pl. avuseserăm […]”. Deducem iarăşi că verbul a avea trebuie conjugat la perfect simplu: avui, avuşi, avu, avurăm, avurăţi, avură şi nu ca până acum: avusei, avuseşi, avu, avuserăm, avuserăţi, avură.
Interesant este că mai-mult-ca-perfectul verbului a fi rămâne la formele consacrate: fusesem, fuseseşi, fusese, fuse serăm, fuseserăţi, fuseseră, dacă avem în vedere precizarea din DOOM3 că la mai-mult-ca-perfect, persoana I, numărul plural forma corectă este fuseserăm. Tot după vechile reguli gramaticale (radical + sufix/morfem gramatical de perfect simplu + sufixul/morfemul gramatical -se- de mai-mult-ca-perfect + desinenţe de număr + desinenţe personale) rămâne şi mai-mult-ca-perfectul verbului a avea, adică DOOM3 impune la mai-mult-ca-perfect formele: avusesem, avuseseşi, avusese, avuseserăm, avuseserăţi, avuseseră şi nu formele de mai-mult-ca-perfect care s-ar putea forma de la formele actuale de perfect simplu, adică: avusem, avuseşi, avuse, avuserăm, avuserăţi, avuseră.
Prin urmare, logica – gramaticală ori de alt fel – nu ne spune că formele corecte de perfect simplu ale verbului a fi şi ale verbului a avea sunt, de fapt, cele vorbite în Oltenia, în Banat, în Crişana şi în Maramureş şi cele care încă ajută la formarea timpului mai-mult-ca-perfect, aşa cum limpede arată conjugările exemplificate?
În aceste condiţii, cred că premisa cum că au fost normate formele şi cuvintele cel mai des utilizate nu este, nu mai este o explicaţie pentru modificările de neînţeles impuse ca forme corecte în ediţia a III-a a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.
Mai mult, în acelaşi dicţionar [precum şi în precedentul] găsim şi alte situaţii fără sens. În clasa a III-a, elevii învaţă că prenumele Ion, dar şi prenumele Ioana se despart în silabe [i-on], [i-oa-na], potrivit unei reguli de despărţire în silabe [două vocale alăturate se despart, de regulă, în hiat]. Dar, cum, de fapt, numele nu se despart în silabe – potrivit altei reguli – DOOM3 nu înregistrează substantivul propriu Ion, ci doar substantivul comun ion, despărţit [i-on]. Însă găsim în acelaşi dicţionar şi cuvintele: iod, iodat, iodic, iodism, iodiza, iodizare. Cuvântul iod, de exemplu, nu apare despărţit în silabe, celelalte toate se despart: [io-dat], [io-dic] etc. Prin urmare, înţeleg, înţelegem că lexemul iod este monosilabic. Iar dacă iod este un cuvânt monosilabic, de ce cuvântul ion este bisilabic?
Acestea toate constituie contraargumentele mele la concluzia, la argumentul că limba română actuală a fost criteriul absolut, principiul singular, care a impus conţinutul ediţiei din anul 2021 a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. În multe cazuri lipsesc tocmai formele uzuale, statornicite, multe dintre ele, chiar prin reguli învăţate acum mulţi ani în şcoală.
Trebuie să precizez că textul de faţă este o simplă constatare a unor situaţii, nu o contestare a DOOM3, care a presupus un efort uriaş din partea autorilor şi care rămâne, pentru noi toţi, până la publicarea unei noi ediţii, dicţionarul normativ al limbii române. (N.R. Preluare din România literară nr. 46/2023)
Alexandra Florina MĂNESCU